Rosu rotund

Alerg descult pe plaja. Nu imi amintesc de cand. Nu stiu de ce. Doar alerg, lasand urme pe nisip, unele mai adanci, altele sterse de briza marii in cateva momente. Nu am obosit inca. Sunt convins insa ca atunci cand o voi face, cand ma voi opri, in locul acela vor creste doua papadii. Una pentru mine, cealalta pentru tine. Vor inflori, apoi se vor transforma in puf si vantul le va imprastia in cele patru zari, sa nu-si mai aminteasca nimeni ca am fost... privesc prea des in spate, sa fiu sigur ca nu voi uita de urmele adanci. Oare e firesc sa nu vrei sa uiti? Durere ascutita in piciorul drept. Stau intins, scrasnind intre dinti firicele ce au fost odata cochilii. Orizontul se vede altfel de aici, de jos, valurile par ca se nasc de nicaieri si isi incheie existenta intr-o spuma aproape identica, de fiecare data. De mii de ori, aceeasi. Valurilor nu le pasa ca am cazut, se sparg egal pe tarm. Caut un motiv pentru brusca prabusire. Pe jumatate ingropat in nisip, il gasesc. Un rotund semn de interzis, cu dunga orizontala alba pe fundal rosu. Asa imi trebuie daca alerg si privesc la urmele trecutului. Cine s-ar fi asteptat sa se impiedice aici de o tabla metalica care limiteaza accesul? Limiteaza accesul spre ce? Unde nu poti ajunge? Cine ar vrea sa nu ajungi acolo? Prea multe intrebari si se insereaza. Nici un raspuns nu conteaza daca apune soarele, nici papadiile noastre nu vor mai apuca sa infloreasca, se vor pierde ca seminte in nisip. Trebuie sa ma ridic. Ba nu, trebuie sa vad daca mai pot sa ma ridic, o taietura urata imi brazdeaza talpa. De-acum, pentru o buna perioada de timp, urmele vor avea pete de sange. Semn de interzis ascuns...semn de interzis rosu... de unde sa stiu?! Usor-usor, incep sa imi doresc sa ma asez undeva, sa prind ultimele raze de soare. Ultimele raze. Ma ridic...alerg descult pe plaja... am altceva de facut?!

Gunoi

Azi totul se arunca la gunoi. Nimic nu se mai repara, nimeni nu mai gaseste timp pentru asta. Ne-am invatat sa aruncam orice lucru care se strica si sa cumparam altul in loc...altul nou-nout, stralucitor, cu care sa ne mandrim in fata lumii si pentru care sa asteptam aprecieri de la toti cunoscutii. Pana se strica si acesta din urma. Nu ne afecteaza, stim ca vom merge in mall si vom gasi cu siguranta ceva nou.
Ne-a intrat deja in reflex sa facem asta... o facem asa de bine, incat am ajuns sa aplicam acelasi comportament si cu oamenii. Dar vezi tu, oamenii nu sunt lucruri, nu ii poti arunca la gunoi si lua altii in loc. Ne descotorosim de prietenii, de amicitii, de relatii, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ceea ce se strica e inecat in groapa cu mizerii, cu tot cu amintiri, cu tot ce avea acel om mai bun, chiar daca ne-a fost alaturi cand am avut nevoie. Nu-i nimic - ne reconforteaza subconstientul educat de consumator al societatii - ai sa gasesti alt om in locul celui "stricat"...
Si anii trec peste noi toti, adunand acolo suflete aruncate, vise ce odata au fost lucitoare, emotii ce candva ne-au incalzit aproape fizic inimile.
Uneori, cand deschidem cosul negru pentru a indesa ceva, mai vedem cate o bucatica de obiect frumos... pare simplu sa intinzi degetele si sa culegi dintre resturi pe cineva. Pare, doar...pentru ca acel cineva a stat in noroi prea mult timp si oricat ai incerca sa-l cureti nu vei face nimic altceva decat sa te murdaresti la randul tau. Am ajuns un oras plin de pubele cu oameni, ce isi revarsa trairi uitate pe trotuare, pe care toti calca zambitori, de parca aceasta e singura normalitate pe care o mai cunosc.
Poate as putea sa ma arunc singur la gunoi, in speranta ca voi renaste inadmisibil de curat, fara prejudecati si fara sa port in mine un suflet corupt. Dar asta ar insemna sa vreau sa ma schimb, sa imi accept trufia si sa redevin eu, un burete ce va recunoaste drept apa doar sentimente pure.
Nimic nu se mai repara...pentru ca, de fapt, noi suntem cei stricati.