duminică, 18 iunie 2017

Tei fara frunze

Omul este singura fiinta ce masoara timpul si exact asta il face sa fie nefericit. Nu-i placeau hainele groase. Chiar si iarna purta un tricou si o geaca scurta, niciodata o caciula sau o basca. Calca pe frunzele umede si isi priveste mecanic ceasul. Limbile stralucesc, doar secundarul pare ca se misca, golind viata celor ce respira si uzand mecanismele inerte. Farurile urca si coboara pe bulevard, fiecare urmand o cale numai de ele stiuta, iar el incremeneste cateva momente pe trotuar, privind luminile ordonate. Urca incet spre parc, parcul e mult prea aproape, in cateva zeci de pasi e la poarta grea din fier forjat, niciodata inchisa. Capul ii vajaie, nu de la frig si nici de la tigara uitata intre degete, fumandu-se singura de un minut. Iarna asta nu are zapada, are doar umezeala si tristete...si copaci goi de frunze...si iubiti goi de iubire. E mai mult o iarna a sufletelor decat o iarna a anotimpurilor. Si iarna din noi nu trece in cateva luni, auzise de unii care au asteptat o viata. Undeva pe alee apare o silueta, pasind usor. Pare silueta ei, ce frumos ar fi sa fie chiar... Isi imagineaza ca atunci cand se va apropia, ii va zambi usor, asa cum doar ea stie si il va privi cu ochi calzi, care tot timpul i-au parut un pic tristi. El ii va spune ca Astrele nu dor, ratacite accidental. Va privi curioasa, fara sa inteleaga cuvintele si o sa treaca mai departe, nu e timpul potrivit pentru a asculta... Dar daca s-ar intoarce si ar prinde-o de mana? Poate ar zambi si-ar respira un intreg curcubeu in apropierea lui... Nu, nu e ea, nici nu avea cum sa fie ea, e doar un fluviu care poate aduce fericirea sau nimic. Aleea acoperita de frunze inghetate geme usor sub talpa bocancilor, la fiecare pas. Si cati pasi au mai ramas de facut...

joi, 19 noiembrie 2015

Ce-ai, mai pletosule, crezi ca numai tu n-ai noroc?!

"-Ce-ai, mai pletosule, crezi ca numai tu n-ai noroc?!" Mi-a spus un batran firav, zambind ironic in gulerul ridicat al unui trenci crem, ca o observatie trista. N-am inteles la ce se referea. In fata mea, la cativa metri, se prabusise, in zapada batatorita a trotuarului, o silueta. Batranul avea ceva din alura unui star de cinema mucalit, usor trist de cele la care eram martori. Nici eu nu mai eram tanar, asa ca n-am alergat in ajutorul celui cazut, am strabatut distanta pana la el calm, asteptand ca din secunda in secunda sa-l vad ridicandu-se... nu a facut-o si am ajuns langa el. Ii simteam peste umar privirea batranului firav si-mi suna in ureche vocea lui, o voce a cuiva care stie exact ce s-a intamplat, ceva grav, oricum, pe seama caruia n-ar trebui facute glume...si totusi el zambise ironic. Cel cazut era cu fata in jos si nu se misca. Deloc. M-am aplecat, l-am prins de umar si l-am intors. Era inert, parca as fi intors un sac de cartofi, si... eram eu. Curios, nu m-am alarmat la vederea figurii impietrite a unui eu ce era clar ca nu mai respira. Cel caruia unii i-ar fi spus Dumnezeu se indeparta chicotind.

miercuri, 1 aprilie 2015

Sa nu il inveti

Sa nu te apropii de el... iti va zambi si vei fi fericita. Nu vrei asta, pentru ca atunci cand esti fericita vrei sa te pierzi in mare. Si fiecare fir de nisip sa iti fie spalat de apa. Si sa uiti de toate firele de nisip ce au fost vreodata lipite de pielea ta. Dar ai sa il pierzi si pe el in valuri. Pentru ca el stie sa zambeasca si sa te faca fericita, el nu stie sa inoate. Vrei sa il inveti sa pluteasca? Dar va uita sa iti zambeasca, fata mica...

vineri, 14 noiembrie 2014

Nu e doar un fulg, e toata ninsoarea

Iti imaginezi ca ai totul. La inceput. Cu fiecare saptamana care trece ai din ce in ce mai putin. Pana cand nu mai ai nimic. Oamenii cu suflet mare nu stiu ce e aia jumatate de masura. Ei nu pornesc cu un fulg, ci cu toata ninsoarea. Si mai apoi par surprinsi ca s-a starnit o vijelie. Prin furtuna de zapada nu mai ai cum sa avansezi. Ramai acolo unde esti. Nu vezi, nu mai speri la nimic, nu mai simti nimic. Poate nu e vina lor, nu e nici a ta. Dar degeraturile dor. Uneori dor asa de tare incat iti vine sa urli. Apoi, dintr-o data, durerea dispare. Sa nu privesti spre degetele inghetate care te-au sagetat cu putin timp inainte. Acum e bine, doar pentru ca ele au cazut. Esti ok, insa incomplet... De ce toti poarta manusi? Niciodata nu poti vedea cate degete le-au cazut. Si cand ajungi cu ei acasa, scoti manusa si vrei sa ii iei de mana. E bine daca mai au cateva degete, multi le-au pierdut pe toate...si-ti zambesc vinovat, mimand ca simt cum prinzi in causul palmei nimic. Curios e ca tocmai cei ce iti pareau cei mai inteligenti poarta manusile cele mai goale. Dar vorbesc asa mult si frumos incat uiti sa le privesti bratele ciuntite. Vorbesc despre gesturi, despre atingeri, povestesc cum a fost, cum va sa fie, despre caldura si strangeri de mana. In ochii lor nu vezi un fulg, ci toata ninsoarea... Nu uita sa le cuprinzi palmele atunci cand iti vorbesc, doar privindu-i nu vei intelege ce te asteapta... La tine a inceput sa ninga, dar nu stiu ai cui sunt fulgii. Ai tai? Ai mei?

joi, 9 octombrie 2014

Sfarsitul unui armurier

Iubea armele... Isi desfacea pistoalele si privea zeci de minute fiecare rotita, surub, arcurile ce asteptau sa se tensioneze. Le asambla apoi la loc, strecurand si sentimente. Recrea obiecte frumoase. Si stia ca astfel nu vor mai ierta. A incarcat mereu gloante nepasatoare si reci. Apoi teava scuipa un plumb comun ce urma sa sparga oasele craniului. Cam asta e tot. A facut-o de multe ori, bucurandu-se de fiecare data de caldura placuta ce prevesteste inevitabilul sfarsit. Zambete in jur, ce cauti, ce speri sa se intample diferit, il intrebau. Sper sa gasesc o arma care sa fie defecta, le raspundea, sa nu imi mai arunce prin creier plumbi si sa lase in urma ei sentimente amestecate. A iubit mereu armele, erau frumoase, unele erau aproape de perfectiune... L-am lasat sa o caute in continuare pe ea, neiertatoare pentru toti, defecta numai pentru el. Stiu ca ar pastra-o.

duminică, 5 octombrie 2014

Ingroapa-ti bine pietrele, om nehotarat...

Mi s-a reprosat ca scriu undeva spre prea trist...ca scriu despre lucruri si fiinte pierdute. Ca zugravesc amintiri ce ar trebui uitate intr-un sertar prafuit, zavorat cu o cheie care la randul ei sa fie pierduta. Nu voi face asta niciodata. Poate nu veti intelege toti de ce. Pentru ca din tot ceea ce am trait, din tot ce am experimentat, doar lovindu-mi sufletul de cate un colt de stanca am reusit sa ma feresc a doua zi de alta lovitura. Stiu, refulez in scris. Cei ce ma cunosc personal ma vad des zambind, razand de toate, chiar si cand ar trebui sa fiu serios. Nu am sa uit insa niciodata toate taieturile, mai adanci sau doar superficiale. Le port cu mine in fiecare zi, la fel cum imi port lungile cusaturi de pe maini si picioare, remindere ale curbelor ratate si fiarelor amestecate cu carne. Oasele rupte dor uneori, insa mult mai rar decat sentimentele ingropate, peste care am sadit surazand flori trecatoare. Am observat ca nu sunt singurul care face asta, am fost, si nu doar o data, eu insumi o floare crescuta pe un pamant rascolit, care dupa o ploaie si-a aratat pietrele neatent ingropate...si m-am ofilit zambind colorat, pierzand, pe rand, cate o petala. Nici nu stiu cine poarta vina, proprietarul pamantului care a ingropat pietrele, ploaia care le scoate din noroi si le curata, nemailasand loc pentru vegetatie, planta care se incapataneaza sa creasca, sperand ca va trai? Suntem nebuni, cu totii. Suntem defecti. Suntem doua rotite care se antreneaza una pe alta, functionand perfect, pana cand apare un dintisor lipsa. Se aude un sunet sec, tempo-ul e defazat aproape imperceptibil, dar ne miscam in continuare. Dupa un timp, din nou un dintisor lipsa. Acum, insa, la cealalta rotita. Sincronizarea are de suferit, s-a adaugat ceva peste prima defectiune. Micile roti au prins viteza deja, amenintand sa sara la fiecare greseala...si vor sari. In directii diferite, cautand sa formeze alt mecanism. Totusi de ce ne grabim? Am putea sa oprim si sa lipim un dintisor...

luni, 1 septembrie 2014

Creatie

Ochi mari, caprui, care priveau curiosi. Avea vreo patru ani. Nu era foarte vorbaret, se juca in liniste, visand ca micile lui masinute sunt reale. Nimic foarte neobisnuit pana aici, pentru un baietel. Se implica prea mult in orice joc, toate pareau imperfecte si bune de desfacut, apoi de imbunatatit. Invata dupa principiul incercare si eroare. A stricat intr-adevar cateva zeci, dar incepuse sa devina mai bun, odata cu trecerea timpului. Ce e ala un televizor color?! Asta era ceva cu adevarat revolutionar, nimeni nu avea pe atunci o asa minune a tehnologiei, i se parea mai mult un zvon decat o realitate. Printre ideile care ii incolteau zilnic in minte s-a strecurat una in care se facea ca are si el asa ceva. O cutie din care sa curga imagini colorate. O bucata mare de polistiren. Un dreptunghi de plastic transparent. O hartiuta dintr-o carte, hartiuta pe care e tiparita o fotografie cu o masina rosie. Lipici. Bolduri. Timp. Dexteritate. Rabdare. Toate ii erau la indemana. Lucra de cateva ore, scobitura polistirenului aducand acum cu ceea ce visa el ca e un televizor. Mai tarziu, munca de o zi luase forma unui miniatural obiect, cu butoane ce stralucesc in lumina galbuie a becului cu incandescenta atarnat de tavan. Si-a admirat creatia vreme de cateva minute. Era intr-adevar ceea ce visase, mandria ca din micutele lui maini iesise asa ceva ii incalzea aproape fizic pieptul. Totusi...ceva nu pare in regula. Nu e chiar perfecta, si atinge coltul ecranului, incercand sa-l indrepte. Cutia de polistiren crapa. Ochii mari se umplu de lacrimi, degetele tremura si apoi inevitabilul... loveste cat poate de tare replica fragila, transformand-o intr-o mica gramada de bucatele albe. Plasticul ce tine locul ecranului se rupe si el cu un trosnet sec, sfasiind imaginea lipita pe spate. Figura ii devine o masca a deznadejdii, realizand ca munca lui de o zi, micul lui televizor color, tocmai a cazut prada unui distrugator impuls de moment. A ramas acolo aproape o ora, privind resturile ce niciodata nu vor mai putea alcatui un vis din trecut. E prea mult o ora, trebuie sa mearga la culcare acum. A adormit cu imaginea unui lucru aproape perfect, care a fost al lui pentru cateva momente. Si pe care tot el l-a strivit. Povestea este reala si desi au trecut cateva zeci de ani, ochii mari privesc la fel de curiosi, visul unei perfectiuni a ramas, la fel si impulsurile distructive.