marți, 5 iunie 2018

departare

Voci indepartate, rasete, lumini... o intreaga lume era acolo, cu povesti de iubire si de ura, cu orgolii nemasurate si greseli copilaresti, cu sclipiri si umbre, cu furie oarba si strangeri de mana, cu prietenii de o viata si negustori de o ora, cu ochii orbilor si muzica surzilor. Priveste de aici, de la distanta, din intunericul pesterii, si le vei vedea drumurile intersectandu-se, suferind si bucurandu-se, deopotriva... dar stai acum langa mine.

marți, 22 mai 2018

Combustie

Vantul se joaca cu praful de pe trotuar, alintandu-se printre pietrele pavajului simetric. Sta dinainte de rasarit pe banca cu vopseaua scorojita, tinand pumnii stransi. Treptat, se lumineaza. Ea priveste, cu un zambet trist, cum o matura danseaza pe asfalt, in maini crapate si negre, adunand chistoace de tigara si pahare goale. In noaptea asta a avut sclipiri viu colorate in palme si isi tine degetele stranse, in speranta ca vor fi acolo si atunci cand le va deschide.
Am trecut pe langa vechiul cub metalic si ma apropii de banca pe care s-a asezat. Pret de cateva clipe imi e ascunsa vederii de o casuta din lemn, una dintre zecile insiruite pe pietonal, animate doar in zilele de sarbatoare. Ochii ei mari sunt atintiti asupra vitrinelor de peste drum, fara sa le vada, insa.
O urmaresc cum deschide incet pumnul, cu pupilele dilatate de emotia cuiva care nu stie ce va gasi acolo. Nu ma observa nici cand ma opresc la cativa metri de ea. In clipa in care palmele i se deschid, cascada stralucitoare ce se naste din ele ma surprinde, lovind retina si arzandu-mi fiecare celula. Isi ridica privirea in care a aparut o incantare nemarginita, doar pentru a fi martora ultimei mele secunde de existenta.
Pare fericita. Devin o pulbere fina ce se depune pe hainele ei. Dupa ce inspira adanc si ii intru in plamani, ne ridicam amandoi.
Scena ireala face ca matura sa scape din mainile muncite si sa cada sec. Purtatorul vestei fosforescente ramane cu gura cascata de uimire. O priveste cum ne indepartam pe aleea parcului, spre masina parasita mai devreme de mine, in parcarea de la primarie.
Ridica oftand matura, se uita si el curios in palma goala si mormaie dezamagit un "nu mai inteleg nimic..."

miercuri, 7 martie 2018

Martie, cea de-a opta zi

Exact cum cobori pe pasarela Nicolina, in dreapta, gasesti un chiosc cu flori, deschis zi si noapte... acum conduci printr-o ceata deasa, nu accelera prea tare, s-ar putea sa il vezi prea tarziu pentru a mai opri. E trecut de miezul noptii si ai de unde alege fir cu fir, fara graba, un buchet frumos... Dar, vezi tu, s-a lasat ceata, degeaba vei iesi zambind de acolo, cu florile tale, pentru ca nu vei sti cui sa i le oferi... unde te duci cu ele, la ce usa suni si spui La multi ani, de ziua femeilor...? Cumperi totusi buchetul si pleci... dupa maxim o suta de metri franezi in mijlocul soselei, il asezi atent pe refugiul statiei de tramvai si accelerezi spre casa, admirand in retrovizoare, din ce in ce mai mici, florile colorate... Cineva sigur se va bucura de el. La multi ani de 8 martie, femeie, oricine si oriunde esti tu!

joi, 15 februarie 2018

Usi inchise

Relaxata pe canapeaua din living, asculta o piesa buna. Pe geamul din spatele ei curgeau picaturile unei ploi reci de toamna, stropii de apa lovind sticla aproape in ritmul muzicii. Era asa de cald si bine sub patura groasa ce o acoperea, nu s-ar fi miscat de acolo pentru nimic in lume. Asa credea ea...
Lumina unor faruri ratacite pe aleea din fata casei trece de la stanga peste biblioteca si dispare undeva in dreptul scarilor, lasand ca singura pata de lumina in camera sa fie ca si pana acum ecranul lcd-ului de pe birou. Iarasi e singura in casa si incepe sa simta lipsa unor brate care sa o stranga aproape de piept, sa ii poata simti bataile inimii.
Un motan negru coboara elegant cate o treapta, cu miscari mai mult ghicite decat vazute. Telefonul nu a mai dat nici un semn de viata de mai bine de o ora si apuca doar sa intinda bratul in incercarea de a ii verifica statusul bateriei, poate s-a inchis subit, fara sa isi dea seama? Atinge display-ul exact in momentul in care usa se tanguie sub o bataie rapida, care o face sa tresara...
Poarta niciodata incuiata nu prevestise venirea vreunui musafir si realiza ca oricum nu ar fi auzit-o, acoperita de zgomotul ploii si al youtube-ului. Chiar nu astepta si nici nu prea avea chef de nimeni sa ii strice o seara linistita. Poate nu vede lumina monitorului si pleaca, ca tot e o vreme execrabila. Cu un gest reflex, isi trage patura peste nas, intr-o incercare inutila de a deveni cumva invizibila pentru invitatul nepoftit.
Dar nu, bataile in usa incep iar, nu foarte puternice, dar ferme... ofteaza si se ridica molcom, luand si patura peste umeri. Motanii au simtit si ei prezenta strainului si s-au oprit din joaca, privindu-si stapana indreptandu-se spre holul micut. Ajunge in fata usii si cu o tonalitate inalta arunca intrebarea: Cine e?!
Raspunsul care razbate prin ropotul ploii, prin muzica acum in surdina si prin usa inchisa o face sa iasa rapid din starea de moleseala pe care o intretinuse toata seara.
Vocea puternica a unui barbat pe care il stia prea bine o facu sa isi simta pielea cum se strange, ca de la un curent rece, prinzandu-si mai bine patura in jurul taliei.
Ce cauta acum, aici? Mana stanga a slabit puterea cu care strangea paturica, in timp ce dreapta a plecat parca singura spre incuietoare... In secundele in care invartea cheia i-au trecut prin minte zeci de ganduri... de ce fac asta? De ce ii deschid iarasi usa? Ce poate sa vrea de la mine? Mai bine sa il alung? Nu pot sa il alung... Vreau sa ii vad ochii mari cum ma privesc ca si cum ar fi vazut o comoara ascunsa tuturor, pe care doar el a descoperit-o... De ce azi? I-am spus doar ca...
Si usa e deschisa. O silueta inalta ii zambeste, fara a avea vreo umbrela sau orice altceva ce l-ar fi putut feri de ploaie, ud ca un catel si la fel de bucuros ca o vede...
Afara, a plouat pana dimineata. In pat, ea i-a soptit doar atat: ce ma fac eu fara tine?!

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Albastru rupt

. .
O data mi-am pierdut sufletul... o data l-am vandut... apoi l-am lasat pe o poteca, a trecut un cal si l-a strivit sub copite... de fiecare data am crescut unul nou pentru mine, am cautat un loc bun de plantat suflete, am ingropat cu grija samanta, am turnat apa vie, exact cat trebuie, sa creasca drept spre soare.
Azi s-a inaltat, din nou... doar ca am plecat dupa un fluture cu aripi albastre si nu mai stiu unde a crescut. Am sa-l gasesc mai incolo... am prins fluturele, i-am rupt aripile si le port pe pleoape. Poate ii vor creste altele, poate nu. Oricum nu mai gasesc locul ala bun unde plantasem sufletul. Stau asezat langa un musuroi de furnici si le dau zburatorul fara aripi. Hmm, ce animatie, cum vin toate si se urca pe el, cum isi ating antenele si discuta, bucuroase ca au gasit ceva mai bun de facut decat sa munceasca la sapat galerii! Bun, mi-au mancat fluturele, sau in fine, au facut ceva cu el, ca nu il mai vad. Voi purta frumoasele aripi pe pleoape, desi cred ca furnicile le-ar vrea si pe ele. Nu, nu vi le dau, acum vad albastru si poate imi vad si tulpina sufletului ratacit.
M-am ridicat si insir pasi egali si lenesi, mormaind in barba: ale naibii furnici, totusi eu am rupt aripile fluturelui, ele fac doar ce sunt invatate sa faca. Unde imi e tulpina... aici nu... nu, nici acolo...

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Furtuni tropicale

Noi doi suntem ca niste uragane... am venit de nicaieri, am distrus cam tot ce am intalnit, lasand in urma doar regrete... apoi ne-am izbit, total intamplator, unul de altul... a fost interesant, toate resturile prinse in vartejul nostru s-au contopit, intr-un zgomot infernal. Am mers o perioada impreuna, rupand poduri si culcand la pamant paduri intregi.
Apoi, pe un tarm, ne-am despartit. Totusi, inca aruncam unul spre celalalt masini si arbori, pasari si stalpi, cate o bucata de acoperis si bucati taioase ale geamurilor sparte. Si zambim cand ne vedem, de la distanta... zambim cand ne recunoastem... zambim cand facem acelasi lucru. Oamenii fug din calea noastra, cei ce nu apuca sau cei ce sunt curajosi dispar pentru cateva momente, doar pentru ca mai apoi sa fie aruncati in noroi, urland de durere.
Astia suntem noi, poate nu suntem buni si nici frumosi, pentru oricine, dar impreuna putem seca lacuri si rupe stalpi de beton ca pe niste chibrituri, putem fi de neoprit... acum, ne indepartam unul de altul si viteza noastra va scadea pana cand va ajunge o adiere, o umbra a ceea ce am fost.
Asta iti doresti, sa ajungi sa misti o frunza si sa ti se para ca existi?

duminică, 18 iunie 2017

Tei fara frunze

Omul este singura fiinta ce masoara timpul si exact asta il face sa fie nefericit. Nu-i placeau hainele groase. Chiar si iarna purta un tricou si o geaca scurta, niciodata o caciula sau o basca. Calca pe frunzele umede si isi priveste mecanic ceasul. Limbile stralucesc, doar secundarul pare ca se misca, golind viata celor ce respira si uzand mecanismele inerte. Farurile urca si coboara pe bulevard, fiecare urmand o cale numai de ele stiuta, iar el incremeneste cateva momente pe trotuar, privind luminile ordonate.
Urca incet spre parc, parcul e mult prea aproape, in cateva zeci de pasi e la poarta grea din fier forjat, niciodata inchisa. Capul ii vajaie, nu de la frig si nici de la tigara uitata intre degete, fumandu-se singura de un minut. Iarna asta nu are zapada, are doar umezeala si tristete...si copaci goi de frunze...si iubiti goi de iubire. E mai mult o iarna a sufletelor decat o iarna a anotimpurilor. Si iarna din noi nu trece in cateva luni, auzise de unii care au asteptat o viata.
Undeva pe alee apare o silueta, pasind usor. Pare silueta ei, ce frumos ar fi sa fie chiar... Isi imagineaza ca atunci cand se va apropia, ii va zambi usor, asa cum doar ea stie si il va privi cu ochi calzi, care tot timpul i-au parut un pic tristi. El ii va spune ca Astrele nu dor, ratacite accidental. Va privi curioasa, fara sa inteleaga cuvintele si o sa treaca mai departe, nu e timpul potrivit pentru a asculta... Dar daca s-ar intoarce si ar prinde-o de mana? Poate ar zambi si-ar respira un intreg curcubeu in apropierea lui...
Nu, nu e ea, nici nu avea cum sa fie ea, e doar un fluviu care poate aduce fericirea sau nimic. Aleea acoperita de frunze inghetate geme usor sub talpa bocancilor, la fiecare pas. Si cati pasi au mai ramas de facut...