Autobuzul scartie usor oprind in statie. Pare ca vrea sa se odihneasca, coborand
pe pernele de aer, invitatie nerostita pentru pasageri. E o ruta veche, pe care
nu a mai mers de ani buni, probabil uitata de multi, doar o silueta urcand, fara
sa se grabeasca, pe scara. Cauta instinctiv un loc placut, nici prea in fata,
nici prea in spate, langa un geam de la care poate sa se bucure de peisaj. Se
aseaza aproape timid pe scaun si scoate de sub palton un catel cu ochii mari.
Autobuzul pufaie multumit, parca, si se pune in miscare incet.
E dimineata, soarele intrezarindu-se printre blocuri, la orizont.
Afisajul unde trebuia sa apara numarul rutei functioneaza partial, schimbandu-se
intre cifrele 18 si 38, apoi 41... Ar vrea sa mearga pana la sofer sa il intrebe
exact traseul, dar nu o face pentru ca are un presentiment bun. A asteptat prea
mult in statie, pana sa apara, pentru a fi doar o destinatie gresita.
La cateva randuri mai in fata vede un ghiozdan colorat pe un scaun, un al doilea
pasager, probabil un copil ce merge devreme la scoala.
Motorul isi mormaie ceva, impingand alene autobuzul pe strazi ce urca si coboara
anii, mirosind a vara si a flori de gheata, intre un soare arzator si o luna
plina, cu un inceput dar fara un sfarsit...
