Nu e doar un fulg, e toata ninsoarea

Iti imaginezi ca ai totul. La inceput. Cu fiecare saptamana care trece ai din ce in ce mai putin. Pana cand nu mai ai nimic. Oamenii cu suflet mare nu stiu ce e aia jumatate de masura. Ei nu pornesc cu un fulg, ci cu toata ninsoarea. Si mai apoi par surprinsi ca s-a starnit o vijelie. Prin furtuna de zapada nu mai ai cum sa avansezi. Ramai acolo unde esti. Nu vezi, nu mai speri la nimic, nu mai simti nimic. Poate nu e vina lor, nu e nici a ta. Dar degeraturile dor. Uneori dor asa de tare incat iti vine sa urli. Apoi, dintr-o data, durerea dispare. Sa nu privesti spre degetele inghetate care te-au sagetat cu putin timp inainte. Acum e bine, doar pentru ca ele au cazut. Esti ok, insa incomplet... De ce toti poarta manusi? Niciodata nu poti vedea cate degete le-au cazut. Si cand ajungi cu ei acasa, scoti manusa si vrei sa ii iei de mana. E bine daca mai au cateva degete, multi le-au pierdut pe toate...si-ti zambesc vinovat, mimand ca simt cum prinzi in causul palmei nimic. Curios e ca tocmai cei ce iti pareau cei mai inteligenti poarta manusile cele mai goale. Dar vorbesc asa mult si frumos incat uiti sa le privesti bratele ciuntite. Vorbesc despre gesturi, despre atingeri, povestesc cum a fost, cum va sa fie, despre caldura si strangeri de mana. In ochii lor nu vezi un fulg, ci toata ninsoarea... Nu uita sa le cuprinzi palmele atunci cand iti vorbesc, doar privindu-i nu vei intelege ce te asteapta... La tine a inceput sa ninga, dar nu stiu ai cui sunt fulgii. Ai tai? Ai mei?