Nu e doar un fulg, e toata ninsoarea

Iti imaginezi ca ai totul. La inceput. Cu fiecare saptamana care trece ai din ce in ce mai putin. Pana cand nu mai ai nimic. Oamenii cu suflet mare nu stiu ce e aia jumatate de masura. Ei nu pornesc cu un fulg, ci cu toata ninsoarea. Si mai apoi par surprinsi ca s-a starnit o vijelie. Prin furtuna de zapada nu mai ai cum sa avansezi. Ramai acolo unde esti. Nu vezi, nu mai speri la nimic, nu mai simti nimic. Poate nu e vina lor, nu e nici a ta. Dar degeraturile dor. Uneori dor asa de tare incat iti vine sa urli. Apoi, dintr-o data, durerea dispare. Sa nu privesti spre degetele inghetate care te-au sagetat cu putin timp inainte. Acum e bine, doar pentru ca ele au cazut. Esti ok, insa incomplet... De ce toti poarta manusi? Niciodata nu poti vedea cate degete le-au cazut. Si cand ajungi cu ei acasa, scoti manusa si vrei sa ii iei de mana. E bine daca mai au cateva degete, multi le-au pierdut pe toate...si-ti zambesc vinovat, mimand ca simt cum prinzi in causul palmei nimic. Curios e ca tocmai cei ce iti pareau cei mai inteligenti poarta manusile cele mai goale. Dar vorbesc asa mult si frumos incat uiti sa le privesti bratele ciuntite. Vorbesc despre gesturi, despre atingeri, povestesc cum a fost, cum va sa fie, despre caldura si strangeri de mana. In ochii lor nu vezi un fulg, ci toata ninsoarea... Nu uita sa le cuprinzi palmele atunci cand iti vorbesc, doar privindu-i nu vei intelege ce te asteapta... La tine a inceput sa ninga, dar nu stiu ai cui sunt fulgii. Ai tai? Ai mei?

Sfarsitul unui armurier

Iubea armele... Isi desfacea pistoalele si privea zeci de minute fiecare rotita, surub, arcurile ce asteptau sa se tensioneze. Le asambla apoi la loc, strecurand si sentimente. Recrea obiecte frumoase. Si stia ca astfel nu vor mai ierta. A incarcat mereu gloante nepasatoare si reci. Apoi teava scuipa un plumb comun ce urma sa sparga oasele craniului. Cam asta e tot. A facut-o de multe ori, bucurandu-se de fiecare data de caldura placuta ce prevesteste inevitabilul sfarsit. Zambete in jur, ce cauti, ce speri sa se intample diferit, il intrebau. Sper sa gasesc o arma care sa fie defecta, le raspundea, sa nu imi mai arunce prin creier plumbi si sa lase in urma ei sentimente amestecate. A iubit mereu armele, erau frumoase, unele erau aproape de perfectiune... L-am lasat sa o caute in continuare pe ea, neiertatoare pentru toti, defecta numai pentru el. Stiu ca ar pastra-o.

Ingroapa-ti bine pietrele, om nehotarat...

Mi s-a reprosat ca scriu undeva spre prea trist...ca scriu despre lucruri si fiinte pierdute. Ca zugravesc amintiri ce ar trebui uitate intr-un sertar prafuit, zavorat cu o cheie care la randul ei sa fie ratacita. Nu voi face asta niciodata. Poate nu veti intelege toti de ce. Pentru ca din tot ceea ce am trait, din tot ce am experimentat, doar lovindu-mi sufletul de cate un colt de stanca am reusit sa ma feresc a doua zi de alta lovitura. Stiu, refulez in scris. Cei ce ma cunosc personal ma vad des zambind, razand de toate, chiar si cand ar trebui sa fiu serios. Nu am sa uit insa niciodata toate taieturile, mai adanci sau doar superficiale. Le port cu mine in fiecare zi, la fel cum imi port lungile cusaturi de pe maini si picioare, remindere ale curbelor ratate si fiarelor amestecate cu carne. Oasele rupte dor uneori, insa mult mai rar decat sentimentele ingropate, peste care am sadit surazand flori trecatoare. Am observat ca nu sunt singurul care face asta, am fost, si nu doar o data, eu insumi o floare crescuta pe un pamant rascolit, care dupa o ploaie si-a aratat pietrele neatent ingropate...si m-am ofilit zambind colorat, pierzand, pe rand, cate o petala. Nici nu stiu cine poarta vina, stapanul pamantului care a ingropat pietrele, ploaia care le scoate din noroi si le curata, nemailasand loc pentru vegetatie, planta care se incapataneaza sa creasca, sperand ca va trai? Suntem nebuni, cu totii. Suntem defecti. Suntem doua rotite care se antreneaza una pe alta, functionand perfect, pana cand apare un dintisor lipsa. Se aude un sunet sec, tempo-ul e defazat aproape imperceptibil, dar ne miscam in continuare. Dupa un timp, din nou un dintisor lipsa. Acum, insa, la cealalta rotita. Sincronizarea are de suferit, s-a adaugat ceva peste prima defectiune. Micile roti au prins viteza deja, amenintand sa sara la fiecare greseala...si vor sari. In directii diferite, cautand sa formeze alt mecanism. Totusi de ce ne grabim? Am putea sa oprim si sa lipim un dintisor...

Creatie

Ochi mari, caprui, care priveau curiosi. Avea vreo patru ani. Nu era foarte vorbaret, se juca in liniste, visand ca micile lui masinute sunt reale. Nimic foarte neobisnuit pana aici, pentru un baietel. Se implica prea mult in orice joc, toate pareau imperfecte si bune de desfacut, apoi de imbunatatit. Invata dupa principiul incercare si eroare. A stricat intr-adevar cateva zeci, dar incepuse sa devina mai bun, odata cu trecerea timpului. Ce e ala un televizor color?! Asta era ceva cu adevarat revolutionar, nimeni nu avea pe atunci o asa minune a tehnologiei, i se parea mai mult un zvon decat o realitate. Printre ideile care ii incolteau zilnic in minte s-a strecurat una in care se facea ca are si el asa ceva. O cutie din care sa curga imagini colorate. O bucata mare de polistiren. Un dreptunghi de plastic transparent. O hartiuta dintr-o carte, hartiuta pe care e tiparita o fotografie cu o masina rosie. Lipici. Bolduri. Timp. Dexteritate. Rabdare. Toate ii erau la indemana. Lucra de cateva ore, scobitura polistirenului aducand acum cu ceea ce visa el ca e un televizor. Mai tarziu, munca de o zi luase forma unui miniatural obiect, cu butoane ce stralucesc in lumina galbuie a becului cu incandescenta atarnat de tavan. Si-a admirat creatia vreme de cateva minute. Era intr-adevar ceea ce visase, mandria ca din micutele lui maini iesise asa ceva ii incalzea aproape fizic pieptul. Totusi...ceva nu pare in regula. Nu e chiar perfecta, si atinge coltul ecranului, incercand sa-l indrepte. Cutia de polistiren crapa. Ochii mari se umplu de lacrimi, degetele tremura si apoi inevitabilul... loveste cat poate de tare replica fragila, transformand-o intr-o mica gramada de bucatele albe. Plasticul ce tine locul ecranului se rupe si el cu un trosnet sec, sfasiind imaginea lipita pe spate. Figura ii devine o masca a deznadejdii, realizand ca munca lui de o zi, micul lui televizor color, tocmai a cazut prada unui distrugator impuls de moment. A ramas acolo aproape o ora, privind resturile ce niciodata nu vor mai putea alcatui un vis din trecut. E prea mult o ora, trebuie sa mearga la culcare acum. A adormit cu imaginea unui lucru aproape perfect, care a fost al lui pentru cateva momente. Si pe care tot el l-a strivit. Povestea este reala si desi au trecut cateva zeci de ani, ochii mari privesc la fel de curiosi, visul unei perfectiuni a ramas, la fel si impulsurile distructive.

Ignorant

Recunosc, sunt ametit... chiar mai mult. Ma intorc la tine. Doar cu gandul. Tine nu defineste o persoana anume. Tine esti doar tu. Tine sunteti voi. Imi tiuie usor urechile, nu pot gandi clar. Cred ca niciodata n-am facut-o, totusi. Oricine se poate bloca undeva, de obicei ne blocam in cele mai nepotrivite locuri. Stim cu certitudine ca gresim, dar ramanem acolo, acolo unde nu mai e nimic. Golul ne atrage mereu. Iar tu, exact ca mine, astepti ceva. Nu e acolo, niciodata nu o sa fie. E doar o scara ce are urmatoarea treapta rupta. Pe unde ai urcat, nu vei putea cobora. Pentru ca treptele pe cate ai pasit nu mai sunt. Ai ramas blocat intre nimic si...nimic. Singura ta scapare e sa sari pe alta scara, una pe care sa poti continua. Cu cat stai mai mult unde esti acum, cu atat iti va fi mai greu sa schimbi ceva. Am parcat si privesc o masina de politie care a oprit la zece metri de mine un sofer... au intarziat putin... stau in masina si topesc idei pe alb. Caschetele opresc cam tot ce trece, dar eu sunt un norocos, stau pe o scara imaginara si stiu ca pentru mine e prea tarziu... pentru tot...

Rosu rotund

Alerg descult pe plaja. Nu imi amintesc de cand. Nu stiu de ce. Doar alerg, lasand urme pe nisip, unele mai adanci, altele sterse de briza marii in cateva momente. Nu am obosit inca. Sunt convins insa ca atunci cand o voi face, cand ma voi opri, in locul acela vor creste doua papadii. Una pentru mine, cealalta pentru tine. Vor inflori, apoi se vor transforma in puf si vantul le va imprastia in cele patru zari, sa nu-si mai aminteasca nimeni ca am fost... privesc prea des in spate, sa fiu sigur ca nu voi uita de urmele adanci. Oare e firesc sa nu vrei sa uiti? Durere ascutita in piciorul drept. Stau intins, scrasnind intre dinti firicele ce au fost odata cochilii. Orizontul se vede altfel de aici, de jos, valurile par ca se nasc de nicaieri si isi incheie existenta intr-o spuma aproape identica, de fiecare data. De mii de ori, aceeasi. Valurilor nu le pasa ca am cazut, se sparg egal pe tarm. Caut un motiv pentru brusca prabusire. Pe jumatate ingropat in nisip, il gasesc. Un rotund semn de interzis, cu dunga orizontala alba pe fundal rosu. Asa imi trebuie daca alerg si privesc la urmele trecutului. Cine s-ar fi asteptat sa se impiedice aici de o tabla metalica care limiteaza accesul? Limiteaza accesul spre ce? Unde nu poti ajunge? Cine ar vrea sa nu ajungi acolo? Prea multe intrebari si se insereaza. Nici un raspuns nu conteaza daca apune soarele, nici papadiile noastre nu vor mai apuca sa infloreasca, se vor pierde ca seminte in nisip. Trebuie sa ma ridic. Ba nu, trebuie sa vad daca mai pot sa ma ridic, o taietura urata imi brazdeaza talpa. De-acum, pentru o buna perioada de timp, urmele vor avea pete de sange. Semn de interzis ascuns...semn de interzis rosu... de unde sa stiu?! Usor-usor, incep sa imi doresc sa ma asez undeva, sa prind ultimele raze de soare. Ultimele raze. Ma ridic...alerg descult pe plaja... am altceva de facut?!

Gunoi

Azi totul se arunca la gunoi. Nimic nu se mai repara, nimeni nu mai gaseste timp pentru asta. Ne-am invatat sa aruncam orice lucru care se strica si sa cumparam altul in loc...altul nou-nout, stralucitor, cu care sa ne mandrim in fata lumii si pentru care sa asteptam aprecieri de la toti cunoscutii. Pana se strica si acesta din urma. Nu ne afecteaza, stim ca vom merge in mall si vom gasi cu siguranta ceva nou.
Ne-a intrat deja in reflex sa facem asta... o facem asa de bine, incat am ajuns sa aplicam acelasi comportament si cu oamenii. Dar vezi tu, oamenii nu sunt lucruri, nu ii poti arunca la gunoi si lua altii in loc. Ne descotorosim de prietenii, de amicitii, de relatii, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ceea ce se strica e inecat in groapa cu mizerii, cu tot cu amintiri, cu tot ce avea acel om mai bun, chiar daca ne-a fost alaturi cand am avut nevoie. Nu-i nimic - ne reconforteaza subconstientul educat de consumator al societatii - ai sa gasesti alt om in locul celui "stricat"...
Si anii trec peste noi toti, adunand acolo suflete aruncate, vise ce odata au fost lucitoare, emotii ce candva ne-au incalzit aproape fizic inimile.
Uneori, cand deschidem cosul negru pentru a indesa ceva, mai vedem cate o bucatica de obiect frumos... pare simplu sa intinzi degetele si sa culegi dintre resturi pe cineva. Pare, doar...pentru ca acel cineva a stat in noroi prea mult timp si oricat ai incerca sa-l cureti nu vei face nimic altceva decat sa te murdaresti la randul tau. Am ajuns un oras plin de pubele cu oameni, ce isi revarsa trairi uitate pe trotuare, pe care toti calca zambitori, de parca aceasta e singura normalitate pe care o mai cunosc.
Poate as putea sa ma arunc singur la gunoi, in speranta ca voi renaste inadmisibil de curat, fara prejudecati si fara sa port in mine un suflet corupt. Dar asta ar insemna sa vreau sa ma schimb, sa imi accept trufia si sa redevin eu, un burete ce va recunoaste drept apa doar sentimente pure.
Nimic nu se mai repara...pentru ca, de fapt, noi suntem cei stricati.

9mm

Probabil va iubesc pe toate...probabil pe nici una... Mi-e dor de voi cum imi e dor de mine cand nu trebuie sa fiu altceva. Imi simt sufletul cald cand ma gandesc la fiecare. Toate ati gresit, toate ati avut dreptate. Sunt ceea ce v-ati dorit si nu sunt eu, niciodata n-am fost eu. Ati incercat sa ma intelegeti si n-ati reusit, nici una... de ce sa intelegeti o minte ratacita printre gandurile voastre, devenind in final o oglinda perfecta, care vrea sa se sparga pe sine. Acum voi mangaia otelul rece, voi saruta cu pasiune intunericul rotund si cand smaltul dintilor se va crapa, strangand teava, voi apasa pe tragaci... Imi va fi usor sa va uit pe toate si sa te vreau nebuneste pe tine, pe Tine, pe cea care esti facuta din bucatelele tuturor femeilor cu care am fost vreodata. Mi-e dor sa te sarut, sa iti simt respiratia pe buze, sa te strang in brate, langa mine, pentru totdeauna...dar tu nu ai fost niciodata asa, pentru ca eu te-am ucis. Ti-am luat viata in mainile mele si am modelat-o permanent, zgariind uneori cu unghiile carnea pe care toti barbatii voiau sa o mangaie. Ai iesit Tu, perfecta pentru mine, defecta pentru ceilalti...cand n-am mai avut ce modela te-am abandonat, ca pe o jucarie stricata...aruncata in noroiul ulitei de un copil nebun, cu sufletul acoperit de pamant.
Ma urasc si ma iubesc pentru toate dramele construite pentru voi, pentru toata bucuria si visele impartasite fals, cu un zambet cald care masca mai mereu un ranjet rece si rau prevestitor. Fiecare lacrima adevarata pe care ati varsat-o m-a facut si pe mine sa plang...mereu...si va iubesc pentru totdeauna pe toate, pe absolut toate! Voi inghiti in curand plumbul rotujit, il voi primi cu cerul gurii, ii voi arata drumul spre creier si apoi mai departe, spre ceea ce am cautat mereu si nu voi gasi niciodata...am plecat.
Sa nu iti fie dor de mine.

Branhii

Solzii au atins usor peretii pesterii, strecurandu-ma aproape la limita spre lumina. Imi unduiesc corpul neted, inotand spre suprafata. Ce caut? Vreau sa urc, vrajit de reflexele unui astru stralucitor, la care nu pot ajunge. Aripioarele ma ghideaza precis spre nu mai stiu a cata cautare... O vad, e acolo, imi doresc sa fiu cu ea, sa-i simt caldura promisa unor ochi lacomi. Parasesc adancurile sigure, pentru raza mea. Am iesit din apa si am atins-o! Un moment, totul pare perfect...dar nu pot respira aici, nu pot zbura...langa ea, nu pot exista, eu sunt doar un peste, nu am aripi si nici nu voi avea vreodata. Caderea e scurta. Doar cautarea e lunga, prea lunga uneori. Uite alta raza...sa inot pana acolo, nu?