Ingroapa-ti bine pietrele, om nehotarat...

Mi s-a reprosat ca scriu undeva spre prea trist...ca scriu despre lucruri si fiinte pierdute. Ca zugravesc amintiri ce ar trebui uitate intr-un sertar prafuit, zavorat cu o cheie care la randul ei sa fie ratacita. Nu voi face asta niciodata. Poate nu veti intelege toti de ce. Pentru ca din tot ceea ce am trait, din tot ce am experimentat, doar lovindu-mi sufletul de cate un colt de stanca am reusit sa ma feresc a doua zi de alta lovitura. Stiu, refulez in scris. Cei ce ma cunosc personal ma vad des zambind, razand de toate, chiar si cand ar trebui sa fiu serios. Nu am sa uit insa niciodata toate taieturile, mai adanci sau doar superficiale. Le port cu mine in fiecare zi, la fel cum imi port lungile cusaturi de pe maini si picioare, remindere ale curbelor ratate si fiarelor amestecate cu carne. Oasele rupte dor uneori, insa mult mai rar decat sentimentele ingropate, peste care am sadit surazand flori trecatoare. Am observat ca nu sunt singurul care face asta, am fost, si nu doar o data, eu insumi o floare crescuta pe un pamant rascolit, care dupa o ploaie si-a aratat pietrele neatent ingropate...si m-am ofilit zambind colorat, pierzand, pe rand, cate o petala. Nici nu stiu cine poarta vina, stapanul pamantului care a ingropat pietrele, ploaia care le scoate din noroi si le curata, nemailasand loc pentru vegetatie, planta care se incapataneaza sa creasca, sperand ca va trai? Suntem nebuni, cu totii. Suntem defecti. Suntem doua rotite care se antreneaza una pe alta, functionand perfect, pana cand apare un dintisor lipsa. Se aude un sunet sec, tempo-ul e defazat aproape imperceptibil, dar ne miscam in continuare. Dupa un timp, din nou un dintisor lipsa. Acum, insa, la cealalta rotita. Sincronizarea are de suferit, s-a adaugat ceva peste prima defectiune. Micile roti au prins viteza deja, amenintand sa sara la fiecare greseala...si vor sari. In directii diferite, cautand sa formeze alt mecanism. Totusi de ce ne grabim? Am putea sa oprim si sa lipim un dintisor...