Omul este singura fiinta ce masoara timpul si exact asta il face sa fie nefericit.
Nu-i placeau hainele groase. Chiar si iarna purta un tricou si o geaca scurta, niciodata o caciula sau o basca. Calca pe frunzele umede si isi priveste mecanic ceasul. Limbile stralucesc, doar secundarul pare ca se misca, golind viata celor ce respira si uzand mecanismele inerte. Farurile urca si coboara pe bulevard, fiecare urmand o cale numai de ele stiuta, iar el incremeneste cateva momente pe trotuar, privind luminile ordonate.
Urca incet spre parc, parcul e mult prea aproape, in cateva zeci de pasi e la poarta grea din fier forjat, niciodata inchisa. Capul ii vajaie, nu de la frig si nici de la tigara uitata intre degete, fumandu-se singura de un minut. Iarna asta nu are zapada, are doar umezeala si tristete...si copaci goi de frunze...si iubiti goi de iubire. E mai mult o iarna a sufletelor decat o iarna a anotimpurilor. Si iarna din noi nu trece in cateva luni, auzise de unii care au asteptat o viata.
Undeva pe alee apare o silueta, pasind usor. Pare silueta ei, ce frumos ar fi sa fie chiar... Isi imagineaza ca atunci cand se va apropia, ii va zambi usor, asa cum doar ea stie si il va privi cu ochi calzi, care tot timpul i-au parut un pic tristi. El ii va spune ca Astrele nu dor, ratacite accidental. Va privi curioasa, fara sa inteleaga cuvintele si o sa treaca mai departe, nu e timpul potrivit pentru a asculta... Dar daca s-ar intoarce si ar prinde-o de mana? Poate ar zambi si-ar respira un intreg curcubeu in apropierea lui...
Nu, nu e ea, nici nu avea cum sa fie ea, e doar un fluviu care poate aduce fericirea sau nimic. Aleea acoperita de frunze inghetate geme usor sub talpa bocancilor, la fiecare pas. Si cati pasi au mai ramas de facut...
