Gunoi

Azi totul se arunca la gunoi. Nimic nu se mai repara, nimeni nu mai gaseste timp pentru asta. Ne-am invatat sa aruncam orice lucru care se strica si sa cumparam altul in loc...altul nou-nout, stralucitor, cu care sa ne mandrim in fata lumii si pentru care sa asteptam aprecieri de la toti cunoscutii. Pana se strica si acesta din urma. Nu ne afecteaza, stim ca vom merge in mall si vom gasi cu siguranta ceva nou.
Ne-a intrat deja in reflex sa facem asta... o facem asa de bine, incat am ajuns sa aplicam acelasi comportament si cu oamenii. Dar vezi tu, oamenii nu sunt lucruri, nu ii poti arunca la gunoi si lua altii in loc. Ne descotorosim de prietenii, de amicitii, de relatii, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ceea ce se strica e inecat in groapa cu mizerii, cu tot cu amintiri, cu tot ce avea acel om mai bun, chiar daca ne-a fost alaturi cand am avut nevoie. Nu-i nimic - ne reconforteaza subconstientul educat de consumator al societatii - ai sa gasesti alt om in locul celui "stricat"...
Si anii trec peste noi toti, adunand acolo suflete aruncate, vise ce odata au fost lucitoare, emotii ce candva ne-au incalzit aproape fizic inimile.
Uneori, cand deschidem cosul negru pentru a indesa ceva, mai vedem cate o bucatica de obiect frumos... pare simplu sa intinzi degetele si sa culegi dintre resturi pe cineva. Pare, doar...pentru ca acel cineva a stat in noroi prea mult timp si oricat ai incerca sa-l cureti nu vei face nimic altceva decat sa te murdaresti la randul tau. Am ajuns un oras plin de pubele cu oameni, ce isi revarsa trairi uitate pe trotuare, pe care toti calca zambitori, de parca aceasta e singura normalitate pe care o mai cunosc.
Poate as putea sa ma arunc singur la gunoi, in speranta ca voi renaste inadmisibil de curat, fara prejudecati si fara sa port in mine un suflet corupt. Dar asta ar insemna sa vreau sa ma schimb, sa imi accept trufia si sa redevin eu, un burete ce va recunoaste drept apa doar sentimente pure.
Nimic nu se mai repara...pentru ca, de fapt, noi suntem cei stricati.