Am un mare defect... am o memorie foarte buna a cum m-ai facut sa ma simt... iti stiu fiecare centimetru de piele, imi amintesc fiecare respiratie, toate atingerile... totusi, de ce uit toate momentele in care ai calcat in balti zgomotos, stropindu-mi sufletul cu noroi?! M-am obisnuit sa iau numai ceea ce e frumos in oameni si sa accept cu un zambet trist balaurul care imi arde hainele, in timp ce eu stau nemiscat si ii admir ochii mari... in fata ta, ma voi transforma in cenusa si la prima adiere te voi invalui, ma voi aseza pe pielea ta si ma vei purta pentru totdeauna, asta iti promit!
In zadar incerci acum sa te scuturi de prezenta mea cenusie, in clipa in care inchizi ochii apar tot acolo, o amintire incinerata a unui nebun pierdut.
stii ce greu e pentru unul ca noi sa iubeasca? stii cum este sa vrei sa te opresti din toata nebunia asta a noastra, pentru cineva? stii cat de urata e lumea atunci cand cel pentru care ai vrut sa te opresti nu vrea sa se opreasca pentru tine? stii cum e sa iubesti? ai iubit vreodata? incet-incet iti resetezi toate minciunile si esti doar tu acolo, un om bun pentru cel care iti seamana si te transformi impreuna cu el... incet, nu deodata, nimeni nu poate deodata. tu simti, dar crezi ca nu poti, crezi ca eu nu pot... eu am inceput transformarea, tu ai sa ma urmezi. Poate nu stii asta, acum, dar nu ai alta cale decat sa ma urmezi. In felul tau, cu viteza ta, cu greselile tale, ai sa ma ajungi candva din urma si vom reface povestea noastra... acesta nu este sfarsitul, o vad de fiecare data in privirea ta, chiar daca ceea ce aud sunt cuvinte care pe un om normal l-ar face sa fuga mancand pamantul... eu stau aici... si tu nu pleci nicaieri, mi-ai spus. Ne vom privi pana cand ai sa realizezi si tu ca nu exista altii pentru noi. Ca ne suntem suficienti unul altuia.
