Noi doi suntem ca niste uragane... am venit de nicaieri, am distrus cam tot ce am intalnit, lasand in urma doar regrete... apoi ne-am izbit, total intamplator, unul de altul... a fost interesant, toate resturile prinse in vartejul nostru s-au contopit, intr-un zgomot infernal. Am mers o perioada impreuna, rupand poduri si culcand la pamant paduri intregi.
Apoi, pe un tarm, ne-am despartit. Totusi, inca aruncam unul spre celalalt masini si arbori, pasari si stalpi, cate o bucata de acoperis si bucati taioase ale geamurilor sparte. Si zambim cand ne vedem, de la distanta... zambim cand ne recunoastem... zambim cand facem acelasi lucru. Oamenii fug din calea noastra, cei ce nu apuca sau cei ce sunt curajosi dispar pentru cateva momente, doar pentru ca mai apoi sa fie aruncati in noroi, urland de durere.
Astia suntem noi, poate nu suntem buni si nici frumosi, pentru oricine, dar impreuna putem seca lacuri si rupe stalpi de beton ca pe niste chibrituri, putem fi de neoprit... acum, ne indepartam unul de altul si viteza noastra va scadea pana cand va ajunge o adiere, o umbra a ceea ce am fost.
Asta iti doresti, sa ajungi sa misti o frunza si sa ti se para ca existi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu