. .
O data mi-am pierdut sufletul... o data l-am vandut... apoi l-am lasat pe o poteca, a trecut un cal si l-a strivit sub copite... de fiecare data am crescut unul nou pentru mine, am cautat un loc bun de plantat suflete, am ingropat cu grija samanta, am turnat apa vie, exact cat trebuie, sa creasca drept spre soare.
Azi s-a inaltat, din nou... doar ca am plecat dupa un fluture cu aripi albastre si nu mai stiu unde a crescut. Am sa-l gasesc mai incolo... am prins fluturele, i-am rupt aripile si le port pe pleoape. Poate ii vor creste altele, poate nu. Oricum nu mai gasesc locul ala bun unde plantasem sufletul. Stau asezat langa un musuroi de furnici si le dau zburatorul fara aripi. Hmm, ce animatie, cum vin toate si se urca pe el, cum isi ating antenele si discuta, bucuroase ca au gasit ceva mai bun de facut decat sa munceasca la sapat galerii! Bun, mi-au mancat fluturele, sau in fine, au facut ceva cu el, ca nu il mai vad. Voi purta frumoasele aripi pe pleoape, desi cred ca furnicile le-ar vrea si pe ele. Nu, nu vi le dau, acum vad albastru si poate imi vad si tulpina sufletului ratacit.
M-am ridicat si insir pasi egali si lenesi, mormaind in barba: ale naibii furnici, totusi eu am rupt aripile fluturelui, ele fac doar ce sunt invatate sa faca. Unde imi e tulpina... aici nu... nu, nici acolo...
. . 