Prea mult

Doua sfere perfecte nu se vor contopi niciodata, se vor invarti una in jurul celeilalte la nesfarsit, cautand o asperitate de care sa se agate. Cu cat sunt mai aproape de perfectiune, cu atat e mai greu sa se opreasca. Loveste-le puternic una de alta si poate materialul din care sunt facute va capata mici asperitati, e singura sansa. Dar atunci nu vor mai fi minunat de rotunde, isi vor pierde ceva din farmec. Izbeste-le prea tare si vor ceda... si atunci vei avea doar bucati de sfera... echilibrul e greu de gasit, cand este prea mult si cand devine prea putin? sferele s-au spart... am visat ca noi doi aveam puterea de a pleca din corpurile noastre si de prelua controlul asupra altor persoane... si tu radeai de mine si ai intrat in corpul unui barbat gras... si ma tot necajeai... m-am enervat si ne-am luat la bataie serios. tu m-ai prins de gat si eu te-am ridicat in aer si ti-am dat drumul de sus, fix in cap, de mai multe ori, auzeam de fiecare data cum iti paraie oasele coloanei... cand te-am ridicat in fund iti atarna capul ca la o papusa stricata... si desi te auzeam razand, pentru ca tu plecasei deja din grasul mort, mi-a parut asa de tare rau ca te-am ranit cat erai in corpul lui, incat m-am trezit din vis...

Surd

Nu pleca acum, te rog! ...isi frangea mainile si il privea cu ochi incetosati, in care odata el vedea si marea si vantul si mica biserica albastra de langa plaja. Nu acum? Dar cand? I-a zambit fortat, privind undeva in spatele ei, unde o matura dansa pe asfalt, in maini crapate si negre, adunand chistoace de tigara si pahare goale. S-a rezemat pe balustrada de piatra, incercand sa ii transfere macar o parte din greutatea discutiei. Auzea sunetele iesind din gura ei si totusi nu reusea sa inteleaga nimic. Era un fel de beep, beeep, scurta pauza, beep... Erau acolo toate semnele unei suferinte pe care el incerca sa nu le vada, sa nu le simta, sa nu ii pese. Undeva ingropat in eul indiferent, barbatul care o iubise urla ca e gresit, izbea cu pumnii in causul pieptului... il simtea, dar peretii cu care il inconjurase erau prea grosi. Ea s-a oprit acum si il priveste, asteptand ceva... Ceva ce nu a mai venit...

Unde mergi?

Autobuzul scartie usor oprind in statie. Pare ca vrea sa se odihneasca, coborand pe pernele de aer, invitatie nerostita pentru pasageri. E o ruta veche, pe care nu a mai mers de ani buni, probabil uitata de multi, doar o silueta urcand, fara sa se grabeasca, pe scara. Cauta instinctiv un loc placut, nici prea in fata, nici prea in spate, langa un geam de la care poate sa se bucure de peisaj. Se aseaza aproape timid pe scaun si scoate de sub palton un catel cu ochii mari. Autobuzul pufaie multumit, parca, si se pune in miscare incet.

E dimineata, soarele intrezarindu-se printre blocuri, la orizont.

Afisajul unde trebuia sa apara numarul rutei functioneaza partial, schimbandu-se intre cifrele 18 si 38, apoi 41... Ar vrea sa mearga pana la sofer sa il intrebe exact traseul, dar nu o face pentru ca are un presentiment bun. A asteptat prea mult in statie, pana sa apara, pentru a fi doar o destinatie gresita.

La cateva randuri mai in fata vede un ghiozdan colorat pe un scaun, un al doilea pasager, probabil un copil ce merge devreme la scoala.

Motorul isi mormaie ceva, impingand alene autobuzul pe strazi ce urca si coboara anii, mirosind a vara si a flori de gheata, intre un soare arzator si o luna plina, cu un inceput dar fara un sfarsit...

Tei fara frunze

Omul este singura fiinta ce masoara timpul si exact asta il face sa fie nefericit. Nu-i placeau hainele groase. Chiar si iarna purta un tricou si o geaca scurta, niciodata o caciula sau o basca. Calca pe frunzele umede si isi priveste mecanic ceasul. Limbile stralucesc, doar secundarul pare ca se misca, golind viata celor ce respira si uzand mecanismele inerte. Farurile urca si coboara pe bulevard, fiecare urmand o cale numai de ele stiuta, iar el incremeneste cateva momente pe trotuar, privind luminile ordonate.

Urca incet spre parc, parcul e mult prea aproape, in cateva zeci de pasi e la poarta grea din fier forjat, niciodata inchisa. Capul ii vajaie, nu de la frig si nici de la tigara uitata intre degete, fumandu-se singura de un minut. Iarna asta nu are zapada, are doar umezeala si tristete...si copaci goi de frunze...si iubiti goi de iubire. E mai mult o iarna a sufletelor decat o iarna a anotimpurilor. Si iarna din noi nu trece in cateva luni, auzise de unii care au asteptat o viata.

Undeva pe alee apare o silueta, pasind usor. Pare silueta ei, ce frumos ar fi sa fie chiar... Isi imagineaza ca atunci cand se va apropia, ii va zambi usor, asa cum doar ea stie si il va privi cu ochi calzi, care tot timpul i-au parut un pic tristi. El ii va spune ca Astrele nu dor, ratacite accidental. Va privi curioasa, fara sa inteleaga cuvintele si o sa treaca mai departe, nu e timpul potrivit pentru a asculta... Dar daca s-ar intoarce si ar prinde-o de mana? Poate ar zambi si-ar respira un intreg curcubeu in apropierea lui...

Nu, nu e ea, nici nu avea cum sa fie ea, e doar un fluviu care poate aduce fericirea sau nimic. Aleea acoperita de frunze inghetate geme usor sub talpa bocancilor, la fiecare pas. Si cati pasi au mai ramas de facut...

Ascuns

Azi te-am visat...de fapt, nu te-am visat pe tine, am visat doar ca ai scris despre mine. Cred ca asta mi-am dorit, cumva, ca toate acele vorbe frumoase sa imi fie, cumva, adresate, eu sa fiu acel barbat pe care il descrii. M-am surprins. Era un vis, insa eram fericit. Eram fericit pentru ca ma iubeai. Vis idiot. Tu nu ma iubesti. Cred ca nu m-ai iubit niciodata, doar te-ai fortat sa crezi asta. Credeam, pana acum cateva minute, cand m-am trezit, ca am trecut peste episodul cu tine. Ziceam ceva de vis... se facea ca dupa multele tale postari in care practic il chemai pe acel tip si el nu se prinde, tu postezi cateva poze cu el. Eram eu, erau fotografii cu mine. Ce vis cretin, nu am cum sa fiu eu. Noi doi nu o sa mai fim niciodata impreuna. Niciodata, ai spus, sa iti intre bine asta in cap...si m-ai privit aproape cu ura. A fost un vis, doar, un vis de dupa-amiaza de o ora, maxim, dar am fost fericit, in ora asta. Nu-i nimic, stai linistita, am sa-l uit in curand si voi ingropa din nou zambetul tau undeva adanc, undeva unde atunci cand am sa-l revad, in viata reala, de data asta, o sa imi fie egal. Si am sa ma mint ca nu imi pasa. Si am sa ma cred.

Nicaieri

Am un mare defect... am o memorie foarte buna a cum m-ai facut sa ma simt... iti stiu fiecare centimetru de piele, imi amintesc fiecare respiratie, toate atingerile... totusi, de ce uit toate momentele in care ai calcat in balti zgomotos, stropindu-mi sufletul cu noroi?! M-am obisnuit sa iau numai ceea ce e frumos in oameni si sa accept cu un zambet trist balaurul care imi arde hainele, in timp ce eu stau nemiscat si ii admir ochii mari... in fata ta, ma voi transforma in cenusa si la prima adiere te voi invalui, ma voi aseza pe pielea ta si ma vei purta pentru totdeauna, asta iti promit! In zadar incerci acum sa te scuturi de prezenta mea cenusie, in clipa in care inchizi ochii apar tot acolo, o amintire incinerata a unui nebun pierdut. stii ce greu e pentru unul ca noi sa iubeasca? stii cum este sa vrei sa te opresti din toata nebunia asta a noastra, pentru cineva? stii cat de urata e lumea atunci cand cel pentru care ai vrut sa te opresti nu vrea sa se opreasca pentru tine? stii cum e sa iubesti? ai iubit vreodata? incet-incet iti resetezi toate minciunile si esti doar tu acolo, un om bun pentru cel care iti seamana si te transformi impreuna cu el... incet, nu deodata, nimeni nu poate deodata. tu simti, dar crezi ca nu poti, crezi ca eu nu pot... eu am inceput transformarea, tu ai sa ma urmezi. Poate nu stii asta, acum, dar nu ai alta cale decat sa ma urmezi. In felul tau, cu viteza ta, cu greselile tale, ai sa ma ajungi candva din urma si vom reface povestea noastra... acesta nu este sfarsitul, o vad de fiecare data in privirea ta, chiar daca ceea ce aud sunt cuvinte care pe un om normal l-ar face sa fuga mancand pamantul... eu stau aici... si tu nu pleci nicaieri, mi-ai spus. Ne vom privi pana cand ai sa realizezi si tu ca nu exista altii pentru noi. Ca ne suntem suficienti unul altuia.

Ce-ai, mai pletosule, crezi ca numai tu n-ai noroc?!

"-Ce-ai, mai pletosule, crezi ca numai tu n-ai noroc?!" Mi-a spus un batran firav, zambind ironic in gulerul ridicat al unui trenci crem, ca o observatie trista. N-am inteles la ce se referea. In fata mea, la cativa metri, se prabusise, in zapada batatorita a trotuarului, o silueta. Batranul avea ceva din alura unui star de cinema mucalit, usor trist de cele la care eram martori. Nici eu nu mai eram tanar, asa ca n-am alergat in ajutorul celui cazut, am strabatut distanta pana la el calm, asteptand ca din secunda in secunda sa-l vad ridicandu-se... nu a facut-o si am ajuns langa el.

Ii simteam peste umar privirea batranului firav si-mi suna in ureche vocea lui, o voce a cuiva care stie exact ce s-a intamplat, ceva grav, oricum, pe seama caruia n-ar trebui facute glume...si totusi el zambise ironic.

Cel cazut era cu fata in jos si nu se misca. Deloc. M-am aplecat, l-am prins de umar si l-am intors. Era inert, parca as fi intors un sac de cartofi, si... eram eu. Curios, nu m-am alarmat la vederea figurii impietrite a unui eu ce era clar ca nu mai respira.

Cel caruia unii i-ar fi spus Dumnezeu se indeparta chicotind.