Martie, cea de-a opta zi

Exact cum cobori pe pasarela Nicolina, in dreapta, gasesti un chiosc cu flori, deschis zi si noapte... acum conduci printr-o ceata deasa, nu accelera prea tare, s-ar putea sa il vezi prea tarziu pentru a mai opri. E trecut de miezul noptii si ai de unde alege fir cu fir, fara graba, un buchet frumos... Dar, vezi tu, s-a lasat ceata, degeaba vei iesi zambind de acolo, cu florile tale, pentru ca nu vei sti cui sa i le oferi... unde te duci cu ele, la ce usa suni si spui La multi ani, de ziua femeilor...? Cumperi totusi buchetul si pleci... dupa maxim o suta de metri franezi in mijlocul soselei, il asezi atent pe refugiul statiei de tramvai si accelerezi spre casa, admirand in retrovizoare, din ce in ce mai mici, florile colorate... Cineva sigur se va bucura de el. La multi ani de 8 martie, femeie, oricine si oriunde esti tu!

Usi inchise

Relaxata pe canapeaua din living, asculta o piesa buna. Pe geamul din spatele ei curgeau picaturile unei ploi reci de toamna, stropii de apa lovind sticla aproape in ritmul muzicii. Era asa de cald si bine sub patura groasa ce o acoperea, nu s-ar fi miscat de acolo pentru nimic in lume.

Lumina unor faruri ratacite pe aleea din fata casei trece peste biblioteca si dispare undeva in dreptul scarilor, lasand ca singura pata de lumina in camera sa fie ca si pana acum ecranul lcd-ului de pe birou. Iarasi e singura in casa si incepe sa simta lipsa unor brate care sa o stranga aproape de piept, sa ii poata simti bataile inimii.

Un motan negru coboara elegant cate o treapta, cu miscari mai mult ghicite decat vazute. Telefonul nu a mai dat nici un semn de viata de mai bine de o ora si apuca doar sa intinda bratul in incercarea de a ii verifica statusul bateriei, poate s-a inchis subit, fara sa isi dea seama? Atinge display-ul exact in momentul in care usa se tanguie sub o bataie rapida, care o face sa tresara...

Poarta niciodata incuiata nu prevestise venirea vreunui musafir si realiza ca oricum nu ar fi auzit-o, acoperita de zgomotul ploii si al youtube-ului. Chiar nu astepta si nici nu avea chef ca nimeni sa ii strice o seara linistita. Poate nu vede lumina monitorului si pleaca, ca tot e o vreme execrabila. Cu un gest reflex, isi trage patura peste nas, intr-o incercare inutila de a deveni cumva invizibila pentru invitatul nepoftit.

Dar nu, bataile in usa incep iar, nu foarte puternice, dar ferme... ofteaza si se ridica molcom, luand si patura peste umeri. Motanii au simtit prezenta strainului si s-au oprit din joaca, privindu-si stapana indreptandu-se spre holul micut. Ajunge in fata usii si cu o tonalitate inalta arunca intrebarea: Cine e?!

Raspunsul care razbate prin ropotul ploii, prin muzica acum in surdina si prin usa inchisa o face sa iasa rapid din starea de moleseala pe care o intretinuse toata seara.

Vocea puternica a unui barbat pe care il stia prea bine o facu sa isi simta pielea cum se strange, ca de la un curent rece, prinzandu-si mai bine patura in jurul taliei.

Ce cauta acum, aici? Mana stanga a slabit puterea cu care strangea paturica, in timp ce dreapta a plecat parca singura spre incuietoare... In secundele in care invartea cheia i-au trecut prin minte zeci de ganduri... de ce fac asta? De ce ii deschid iarasi usa? Ce poate sa vrea de la mine? Mai bine sa il alung? Nu pot sa il alung... Vreau sa ii vad ochii mari cum ma privesc ca si cum ar fi vazut o comoara ascunsa tuturor, pe care doar el a descoperit-o... De ce azi? I-am spus doar ca...

Si usa e deschisa. O silueta inalta ii zambeste, fara a avea vreo umbrela sau orice altceva ce l-ar fi putut feri de ploaie, ud ca un catel si la fel de bucuros ca o vede...

Afara, a plouat pana dimineata. In pat, ea i-a soptit doar atat: ce ma fac eu fara tine?!

Albastru rupt

. .

O data mi-am pierdut sufletul... o data l-am vandut... apoi l-am lasat pe o poteca, a trecut un cal si l-a strivit sub copite... de fiecare data am crescut unul nou pentru mine, am cautat un loc bun de plantat suflete, am ingropat cu grija samanta, am turnat apa vie, exact cat trebuie, sa creasca drept spre soare.

Azi s-a inaltat, din nou... doar ca am plecat dupa un fluture cu aripi albastre si nu mai stiu unde a crescut. Am sa-l gasesc mai incolo... am prins fluturele, i-am rupt aripile si le port pe pleoape. Poate ii vor creste altele, poate nu. Oricum nu mai gasesc locul ala bun unde plantasem sufletul. Stau asezat langa un musuroi de furnici si le dau zburatorul fara aripi. Hmm, ce animatie, cum vin toate si se urca pe el, cum isi ating antenele si discuta, bucuroase ca au gasit ceva mai bun de facut decat sa munceasca la sapat galerii! Bun, mi-au mancat fluturele, sau in fine, au facut ceva cu el, ca nu il mai vad. Voi purta frumoasele aripi pe pleoape, desi cred ca furnicile le-ar vrea si pe ele. Nu, nu vi le dau, acum vad albastru si poate imi vad si tulpina sufletului ratacit.

M-am ridicat si insir pasi egali si lenesi, mormaind in barba: ale naibii furnici, totusi eu am rupt aripile fluturelui, ele fac doar ce sunt invatate sa faca. Unde imi e tulpina... aici nu... nu, nici acolo...

Furtuni tropicale

Noi doi suntem ca niste uragane... am venit de nicaieri, am distrus cam tot ce am intalnit, lasand in urma doar regrete... apoi ne-am izbit, total intamplator, unul de altul... a fost interesant, toate resturile prinse in vartejul nostru s-au contopit, intr-un zgomot infernal. Am mers o perioada impreuna, rupand poduri si culcand la pamant paduri intregi.

Apoi, pe un tarm, ne-am despartit. Totusi, inca aruncam unul spre celalalt masini si arbori, pasari si stalpi, cate o bucata de acoperis si bucati taioase ale geamurilor sparte. Si zambim cand ne vedem, de la distanta... zambim cand ne recunoastem... zambim cand facem acelasi lucru. Oamenii fug din calea noastra, cei ce nu apuca sau cei ce sunt curajosi dispar pentru cateva momente, doar pentru ca mai apoi sa fie aruncati in noroi, urland de durere.

Astia suntem noi, poate nu suntem buni si nici frumosi, pentru oricine, dar impreuna putem seca lacuri si rupe stalpi de beton ca pe niste chibrituri, putem fi de neoprit... acum, ne indepartam unul de altul si viteza noastra va scadea pana cand va ajunge o adiere, o umbra a ceea ce am fost.

Asta iti doresti, sa ajungi sa misti o frunza si sa ti se para ca existi?

Prea mult

Doua sfere perfecte nu se vor contopi niciodata, se vor invarti una in jurul celeilalte la nesfarsit, cautand o asperitate de care sa se agate. Cu cat sunt mai aproape de perfectiune, cu atat e mai greu sa se opreasca. Loveste-le puternic una de alta si poate materialul din care sunt facute va capata mici asperitati, e singura sansa. Dar atunci nu vor mai fi minunat de rotunde, isi vor pierde ceva din farmec. Izbeste-le prea tare si vor ceda... si atunci vei avea doar bucati de sfera... echilibrul e greu de gasit, cand este prea mult si cand devine prea putin? sferele s-au spart... am visat ca noi doi aveam puterea de a pleca din corpurile noastre si de prelua controlul asupra altor persoane... si tu radeai de mine si ai intrat in corpul unui barbat gras... si ma tot necajeai... m-am enervat si ne-am luat la bataie serios. tu m-ai prins de gat si eu te-am ridicat in aer si ti-am dat drumul de sus, fix in cap, de mai multe ori, auzeam de fiecare data cum iti paraie oasele coloanei... cand te-am ridicat in fund iti atarna capul ca la o papusa stricata... si desi te auzeam razand, pentru ca tu plecasei deja din grasul mort, mi-a parut asa de tare rau ca te-am ranit cat erai in corpul lui, incat m-am trezit din vis...

Surd

Nu pleca acum, te rog! ...isi frangea mainile si il privea cu ochi incetosati, in care odata el vedea si marea si vantul si mica biserica albastra de langa plaja. Nu acum? Dar cand? I-a zambit fortat, privind undeva in spatele ei, unde o matura dansa pe asfalt, in maini crapate si negre, adunand chistoace de tigara si pahare goale. S-a rezemat pe balustrada de piatra, incercand sa ii transfere macar o parte din greutatea discutiei. Auzea sunetele iesind din gura ei si totusi nu reusea sa inteleaga nimic. Era un fel de beep, beeep, scurta pauza, beep... Erau acolo toate semnele unei suferinte pe care el incerca sa nu le vada, sa nu le simta, sa nu ii pese. Undeva ingropat in eul indiferent, barbatul care o iubise urla ca e gresit, izbea cu pumnii in causul pieptului... il simtea, dar peretii cu care il inconjurase erau prea grosi. Ea s-a oprit acum si il priveste, asteptand ceva... Ceva ce nu a mai venit...

Unde mergi?

Autobuzul scartie usor oprind in statie. Pare ca vrea sa se odihneasca, coborand pe pernele de aer, invitatie nerostita pentru pasageri. E o ruta veche, pe care nu a mai mers de ani buni, probabil uitata de multi, doar o silueta urcand, fara sa se grabeasca, pe scara. Cauta instinctiv un loc placut, nici prea in fata, nici prea in spate, langa un geam de la care poate sa se bucure de peisaj. Se aseaza aproape timid pe scaun si scoate de sub palton un catel cu ochii mari. Autobuzul pufaie multumit, parca, si se pune in miscare incet.

E dimineata, soarele intrezarindu-se printre blocuri, la orizont.

Afisajul unde trebuia sa apara numarul rutei functioneaza partial, schimbandu-se intre cifrele 18 si 38, apoi 41... Ar vrea sa mearga pana la sofer sa il intrebe exact traseul, dar nu o face pentru ca are un presentiment bun. A asteptat prea mult in statie, pana sa apara, pentru a fi doar o destinatie gresita.

La cateva randuri mai in fata vede un ghiozdan colorat pe un scaun, un al doilea pasager, probabil un copil ce merge devreme la scoala.

Motorul isi mormaie ceva, impingand alene autobuzul pe strazi ce urca si coboara anii, mirosind a vara si a flori de gheata, intre un soare arzator si o luna plina, cu un inceput dar fara un sfarsit...