Oamenii buni ajung in iad pentru ca nu se pot ierta pe ei insisi…De cele mai multe ori, reusesti sa traiesti cu rautatea altora, dar cu raul din tine e cel mai greu de trait…sunt scurte “sclipiri”, e acel “ce-ar fi daca…?”…aici, deja hotararea este pe jumatate luata…simti cum un inceput te scufunda incet, pana cand malul lipicios te impiedica sa-ti mai misti labele picioarelor… iti privesti usor amuzat neputinta… stii ca un efort mic ar putea schimba totul inapoi in bine, stii ca undeva, o soapta te impinge spre podeaua imaculata, pe care ar ramane doar cateva urme, si apoi totul ar fi ok…dar ce-ar fi daca? Daca m-as afunda mai mult?... nici nu mai stiu cand valul actiunilor m-a purtat spre mai mult… suprins, constati ca esti inghitit pana la jumatate. Agiti bratele inca libere, usor nemultumit de situatia in care singur te-ai varat…miscarile, cateva incercari de a indrepta raul facut, nu fac decat sa te traga in jos…mlastina propriilor decizii te suge, se alimenteaza cu tine… regreti curiozitatea sadica a primelor alegeri. Cum naiba am ajuns cu palmele batand a disperare noroiul umed?!... Acum vrei, vrei neaparat sa indrepti totul, dar orice incercare de a tine calea dreapta, cale stiuta de la bun inceput, pare sortita esecului… Malul ti-a ajuns la barbie… sa fie totul pierdut?... poate, totusi, trece cineva si te salveaza, o exterioara influenta adusa de noroc… murdaria iti gadila narile, iti imaginezi cum iti va umple plamanii, se va umfla in tine, ucigasa scurgere a raului facut… nu, nu te mai poti minti nici o secunda mai mult, totul a fost o greseala, de la bun inceput, dar acum e tarziu…nu mai e aer… ai pierdut… am pierdut…
