Ascuns

Azi te-am visat...de fapt, nu te-am visat pe tine, am visat doar ca ai scris despre mine. Cred ca asta mi-am dorit, cumva, ca toate acele vorbe frumoase sa imi fie, cumva, adresate, eu sa fiu acel barbat pe care il descrii. M-am surprins. Era un vis, insa eram fericit. Eram fericit pentru ca ma iubeai. Vis idiot. Tu nu ma iubesti. Cred ca nu m-ai iubit niciodata, doar te-ai fortat sa crezi asta. Credeam, pana acum cateva minute, cand m-am trezit, ca am trecut peste episodul cu tine. Ziceam ceva de vis... se facea ca dupa multele tale postari in care practic il chemai pe acel tip si el nu se prinde, tu postezi cateva poze cu el. Eram eu, erau fotografii cu mine. Ce vis cretin, nu am cum sa fiu eu. Noi doi nu o sa mai fim niciodata impreuna. Niciodata, ai spus, sa iti intre bine asta in cap...si m-ai privit aproape cu ura. A fost un vis, doar, un vis de dupa-amiaza de o ora, maxim, dar am fost fericit, in ora asta. Nu-i nimic, stai linistita, am sa-l uit in curand si voi ingropa din nou zambetul tau undeva adanc, undeva unde atunci cand am sa-l revad, in viata reala, de data asta, o sa imi fie egal. Si am sa ma mint ca nu imi pasa. Si am sa ma cred.

Nicaieri

Am un mare defect... am o memorie foarte buna a cum m-ai facut sa ma simt... iti stiu fiecare centimetru de piele, imi amintesc fiecare respiratie, toate atingerile... totusi, de ce uit toate momentele in care ai calcat in balti zgomotos, stropindu-mi sufletul cu noroi?! M-am obisnuit sa iau numai ceea ce e frumos in oameni si sa accept cu un zambet trist balaurul care imi arde hainele, in timp ce eu stau nemiscat si ii admir ochii mari... in fata ta, ma voi transforma in cenusa si la prima adiere te voi invalui, ma voi aseza pe pielea ta si ma vei purta pentru totdeauna, asta iti promit! In zadar incerci acum sa te scuturi de prezenta mea cenusie, in clipa in care inchizi ochii apar tot acolo, o amintire incinerata a unui nebun pierdut. stii ce greu e pentru unul ca noi sa iubeasca? stii cum este sa vrei sa te opresti din toata nebunia asta a noastra, pentru cineva? stii cat de urata e lumea atunci cand cel pentru care ai vrut sa te opresti nu vrea sa se opreasca pentru tine? stii cum e sa iubesti? ai iubit vreodata? incet-incet iti resetezi toate minciunile si esti doar tu acolo, un om bun pentru cel care iti seamana si te transformi impreuna cu el... incet, nu deodata, nimeni nu poate deodata. tu simti, dar crezi ca nu poti, crezi ca eu nu pot... eu am inceput transformarea, tu ai sa ma urmezi. Poate nu stii asta, acum, dar nu ai alta cale decat sa ma urmezi. In felul tau, cu viteza ta, cu greselile tale, ai sa ma ajungi candva din urma si vom reface povestea noastra... acesta nu este sfarsitul, o vad de fiecare data in privirea ta, chiar daca ceea ce aud sunt cuvinte care pe un om normal l-ar face sa fuga mancand pamantul... eu stau aici... si tu nu pleci nicaieri, mi-ai spus. Ne vom privi pana cand ai sa realizezi si tu ca nu exista altii pentru noi. Ca ne suntem suficienti unul altuia.

Ce-ai, mai pletosule, crezi ca numai tu n-ai noroc?!

"-Ce-ai, mai pletosule, crezi ca numai tu n-ai noroc?!" Mi-a spus un batran firav, zambind ironic in gulerul ridicat al unui trenci crem, ca o observatie trista. N-am inteles la ce se referea. In fata mea, la cativa metri, se prabusise, in zapada batatorita a trotuarului, o silueta. Batranul avea ceva din alura unui star de cinema mucalit, usor trist de cele la care eram martori. Nici eu nu mai eram tanar, asa ca n-am alergat in ajutorul celui cazut, am strabatut distanta pana la el calm, asteptand ca din secunda in secunda sa-l vad ridicandu-se... nu a facut-o si am ajuns langa el.

Ii simteam peste umar privirea batranului firav si-mi suna in ureche vocea lui, o voce a cuiva care stie exact ce s-a intamplat, ceva grav, oricum, pe seama caruia n-ar trebui facute glume...si totusi el zambise ironic.

Cel cazut era cu fata in jos si nu se misca. Deloc. M-am aplecat, l-am prins de umar si l-am intors. Era inert, parca as fi intors un sac de cartofi, si... eram eu. Curios, nu m-am alarmat la vederea figurii impietrite a unui eu ce era clar ca nu mai respira.

Cel caruia unii i-ar fi spus Dumnezeu se indeparta chicotind.

Sa nu il inveti

Sa nu te apropii de el... iti va zambi si vei fi fericita. Nu vrei asta, pentru ca atunci cand esti fericita vrei sa te pierzi in mare. Si fiecare fir de nisip sa iti fie spalat de apa. Si sa uiti de toate firele de nisip ce au fost vreodata lipite de pielea ta.

Dar ai sa il pierzi si pe el in valuri. Pentru ca el stie sa zambeasca si sa te faca fericita, el nu stie sa inoate. Vrei sa il inveti sa pluteasca? Dar va uita sa iti zambeasca, fata mica...

Nu e doar un fulg, e toata ninsoarea

Iti imaginezi ca ai totul. La inceput. Cu fiecare saptamana care trece ai din ce in ce mai putin. Pana cand nu mai ai nimic. Oamenii cu suflet mare nu stiu ce e aia jumatate de masura. Ei nu pornesc cu un fulg, ci cu toata ninsoarea. Si mai apoi par surprinsi ca s-a starnit o vijelie. Prin furtuna de zapada nu mai ai cum sa avansezi. Ramai acolo unde esti. Nu vezi, nu mai speri la nimic, nu mai simti nimic. Poate nu e vina lor, nu e nici a ta. Dar degeraturile dor. Uneori dor asa de tare incat iti vine sa urli. Apoi, dintr-o data, durerea dispare. Sa nu privesti spre degetele inghetate care te-au sagetat cu putin timp inainte. Acum e bine, doar pentru ca ele au cazut. Esti ok, insa incomplet... De ce toti poarta manusi? Niciodata nu poti vedea cate degete le-au cazut. Si cand ajungi cu ei acasa, scoti manusa si vrei sa ii iei de mana. E bine daca mai au cateva degete, multi le-au pierdut pe toate...si-ti zambesc vinovat, mimand ca simt cum prinzi in causul palmei nimic. Curios e ca tocmai cei ce iti pareau cei mai inteligenti poarta manusile cele mai goale. Dar vorbesc asa mult si frumos incat uiti sa le privesti bratele ciuntite. Vorbesc despre gesturi, despre atingeri, povestesc cum a fost, cum va sa fie, despre caldura si strangeri de mana. In ochii lor nu vezi un fulg, ci toata ninsoarea... Nu uita sa le cuprinzi palmele atunci cand iti vorbesc, doar privindu-i nu vei intelege ce te asteapta... La tine a inceput sa ninga, dar nu stiu ai cui sunt fulgii. Ai tai? Ai mei?

Sfarsitul unui armurier

Iubea armele... Isi desfacea pistoalele si privea zeci de minute fiecare rotita, surub, arcurile ce asteptau sa se tensioneze. Le asambla apoi la loc, strecurand si sentimente. Recrea obiecte frumoase. Si stia ca astfel nu vor mai ierta. A incarcat mereu gloante nepasatoare si reci. Apoi teava scuipa un plumb comun ce urma sa sparga oasele craniului. Cam asta e tot. A facut-o de multe ori, bucurandu-se de fiecare data de caldura placuta ce prevesteste inevitabilul sfarsit. Zambete in jur, ce cauti, ce speri sa se intample diferit, il intrebau. Sper sa gasesc o arma care sa fie defecta, le raspundea, sa nu imi mai arunce prin creier plumbi si sa lase in urma ei sentimente amestecate. A iubit mereu armele, erau frumoase, unele erau aproape de perfectiune... L-am lasat sa o caute in continuare pe ea, neiertatoare pentru toti, defecta numai pentru el. Stiu ca ar pastra-o.

Ingroapa-ti bine pietrele, om nehotarat...

Mi s-a reprosat ca scriu undeva spre prea trist...ca scriu despre lucruri si fiinte pierdute. Ca zugravesc amintiri ce ar trebui uitate intr-un sertar prafuit, zavorat cu o cheie care la randul ei sa fie ratacita. Nu voi face asta niciodata. Poate nu veti intelege toti de ce. Pentru ca din tot ceea ce am trait, din tot ce am experimentat, doar lovindu-mi sufletul de cate un colt de stanca am reusit sa ma feresc a doua zi de alta lovitura. Stiu, refulez in scris. Cei ce ma cunosc personal ma vad des zambind, razand de toate, chiar si cand ar trebui sa fiu serios. Nu am sa uit insa niciodata toate taieturile, mai adanci sau doar superficiale. Le port cu mine in fiecare zi, la fel cum imi port lungile cusaturi de pe maini si picioare, remindere ale curbelor ratate si fiarelor amestecate cu carne. Oasele rupte dor uneori, insa mult mai rar decat sentimentele ingropate, peste care am sadit surazand flori trecatoare. Am observat ca nu sunt singurul care face asta, am fost, si nu doar o data, eu insumi o floare crescuta pe un pamant rascolit, care dupa o ploaie si-a aratat pietrele neatent ingropate...si m-am ofilit zambind colorat, pierzand, pe rand, cate o petala. Nici nu stiu cine poarta vina, stapanul pamantului care a ingropat pietrele, ploaia care le scoate din noroi si le curata, nemailasand loc pentru vegetatie, planta care se incapataneaza sa creasca, sperand ca va trai? Suntem nebuni, cu totii. Suntem defecti. Suntem doua rotite care se antreneaza una pe alta, functionand perfect, pana cand apare un dintisor lipsa. Se aude un sunet sec, tempo-ul e defazat aproape imperceptibil, dar ne miscam in continuare. Dupa un timp, din nou un dintisor lipsa. Acum, insa, la cealalta rotita. Sincronizarea are de suferit, s-a adaugat ceva peste prima defectiune. Micile roti au prins viteza deja, amenintand sa sara la fiecare greseala...si vor sari. In directii diferite, cautand sa formeze alt mecanism. Totusi de ce ne grabim? Am putea sa oprim si sa lipim un dintisor...