Rosu rotund

Alerg descult pe plaja. Nu imi amintesc de cand. Nu stiu de ce. Doar alerg, lasand urme pe nisip, unele mai adanci, altele sterse de briza marii in cateva momente. Nu am obosit inca. Sunt convins insa ca atunci cand o voi face, cand ma voi opri, in locul acela vor creste doua papadii. Una pentru mine, cealalta pentru tine. Vor inflori, apoi se vor transforma in puf si vantul le va imprastia in cele patru zari, sa nu-si mai aminteasca nimeni ca am fost... privesc prea des in spate, sa fiu sigur ca nu voi uita de urmele adanci. Oare e firesc sa nu vrei sa uiti? Durere ascutita in piciorul drept. Stau intins, scrasnind intre dinti firicele ce au fost odata cochilii. Orizontul se vede altfel de aici, de jos, valurile par ca se nasc de nicaieri si isi incheie existenta intr-o spuma aproape identica, de fiecare data. De mii de ori, aceeasi. Valurilor nu le pasa ca am cazut, se sparg egal pe tarm. Caut un motiv pentru brusca prabusire. Pe jumatate ingropat in nisip, il gasesc. Un rotund semn de interzis, cu dunga orizontala alba pe fundal rosu. Asa imi trebuie daca alerg si privesc la urmele trecutului. Cine s-ar fi asteptat sa se impiedice aici de o tabla metalica care limiteaza accesul? Limiteaza accesul spre ce? Unde nu poti ajunge? Cine ar vrea sa nu ajungi acolo? Prea multe intrebari si se insereaza. Nici un raspuns nu conteaza daca apune soarele, nici papadiile noastre nu vor mai apuca sa infloreasca, se vor pierde ca seminte in nisip. Trebuie sa ma ridic. Ba nu, trebuie sa vad daca mai pot sa ma ridic, o taietura urata imi brazdeaza talpa. De-acum, pentru o buna perioada de timp, urmele vor avea pete de sange. Semn de interzis ascuns...semn de interzis rosu... de unde sa stiu?! Usor-usor, incep sa imi doresc sa ma asez undeva, sa prind ultimele raze de soare. Ultimele raze. Ma ridic...alerg descult pe plaja... am altceva de facut?!

Gunoi

Azi totul se arunca la gunoi. Nimic nu se mai repara, nimeni nu mai gaseste timp pentru asta. Ne-am invatat sa aruncam orice lucru care se strica si sa cumparam altul in loc...altul nou-nout, stralucitor, cu care sa ne mandrim in fata lumii si pentru care sa asteptam aprecieri de la toti cunoscutii. Pana se strica si acesta din urma. Nu ne afecteaza, stim ca vom merge in mall si vom gasi cu siguranta ceva nou.
Ne-a intrat deja in reflex sa facem asta... o facem asa de bine, incat am ajuns sa aplicam acelasi comportament si cu oamenii. Dar vezi tu, oamenii nu sunt lucruri, nu ii poti arunca la gunoi si lua altii in loc. Ne descotorosim de prietenii, de amicitii, de relatii, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ceea ce se strica e inecat in groapa cu mizerii, cu tot cu amintiri, cu tot ce avea acel om mai bun, chiar daca ne-a fost alaturi cand am avut nevoie. Nu-i nimic - ne reconforteaza subconstientul educat de consumator al societatii - ai sa gasesti alt om in locul celui "stricat"...
Si anii trec peste noi toti, adunand acolo suflete aruncate, vise ce odata au fost lucitoare, emotii ce candva ne-au incalzit aproape fizic inimile.
Uneori, cand deschidem cosul negru pentru a indesa ceva, mai vedem cate o bucatica de obiect frumos... pare simplu sa intinzi degetele si sa culegi dintre resturi pe cineva. Pare, doar...pentru ca acel cineva a stat in noroi prea mult timp si oricat ai incerca sa-l cureti nu vei face nimic altceva decat sa te murdaresti la randul tau. Am ajuns un oras plin de pubele cu oameni, ce isi revarsa trairi uitate pe trotuare, pe care toti calca zambitori, de parca aceasta e singura normalitate pe care o mai cunosc.
Poate as putea sa ma arunc singur la gunoi, in speranta ca voi renaste inadmisibil de curat, fara prejudecati si fara sa port in mine un suflet corupt. Dar asta ar insemna sa vreau sa ma schimb, sa imi accept trufia si sa redevin eu, un burete ce va recunoaste drept apa doar sentimente pure.
Nimic nu se mai repara...pentru ca, de fapt, noi suntem cei stricati.

9mm

Probabil va iubesc pe toate...probabil pe nici una... Mi-e dor de voi cum imi e dor de mine cand nu trebuie sa fiu altceva. Imi simt sufletul cald cand ma gandesc la fiecare. Toate ati gresit, toate ati avut dreptate. Sunt ceea ce v-ati dorit si nu sunt eu, niciodata n-am fost eu. Ati incercat sa ma intelegeti si n-ati reusit, nici una... de ce sa intelegeti o minte ratacita printre gandurile voastre, devenind in final o oglinda perfecta, care vrea sa se sparga pe sine. Acum voi mangaia otelul rece, voi saruta cu pasiune intunericul rotund si cand smaltul dintilor se va crapa, strangand teava, voi apasa pe tragaci... Imi va fi usor sa va uit pe toate si sa te vreau nebuneste pe tine, pe Tine, pe cea care esti facuta din bucatelele tuturor femeilor cu care am fost vreodata. Mi-e dor sa te sarut, sa iti simt respiratia pe buze, sa te strang in brate, langa mine, pentru totdeauna...dar tu nu ai fost niciodata asa, pentru ca eu te-am ucis. Ti-am luat viata in mainile mele si am modelat-o permanent, zgariind uneori cu unghiile carnea pe care toti barbatii voiau sa o mangaie. Ai iesit Tu, perfecta pentru mine, defecta pentru ceilalti...cand n-am mai avut ce modela te-am abandonat, ca pe o jucarie stricata...aruncata in noroiul ulitei de un copil nebun, cu sufletul acoperit de pamant.
Ma urasc si ma iubesc pentru toate dramele construite pentru voi, pentru toata bucuria si visele impartasite fals, cu un zambet cald care masca mai mereu un ranjet rece si rau prevestitor. Fiecare lacrima adevarata pe care ati varsat-o m-a facut si pe mine sa plang...mereu...si va iubesc pentru totdeauna pe toate, pe absolut toate! Voi inghiti in curand plumbul rotujit, il voi primi cu cerul gurii, ii voi arata drumul spre creier si apoi mai departe, spre ceea ce am cautat mereu si nu voi gasi niciodata...am plecat.
Sa nu iti fie dor de mine.

Branhii

Solzii au atins usor peretii pesterii, strecurandu-ma aproape la limita spre lumina. Imi unduiesc corpul neted, inotand spre suprafata. Ce caut? Vreau sa urc, vrajit de reflexele unui astru stralucitor, la care nu pot ajunge. Aripioarele ma ghideaza precis spre nu mai stiu a cata cautare... O vad, e acolo, imi doresc sa fiu cu ea, sa-i simt caldura promisa unor ochi lacomi. Parasesc adancurile sigure, pentru raza mea. Am iesit din apa si am atins-o! Un moment, totul pare perfect...dar nu pot respira aici, nu pot zbura...langa ea, nu pot exista, eu sunt doar un peste, nu am aripi si nici nu voi avea vreodata. Caderea e scurta. Doar cautarea e lunga, prea lunga uneori. Uite alta raza...sa inot pana acolo, nu?

no glory...

The gun barrel was still hot... almost like a sunset in fast forward, going through vivid red to violet, cooling down on rocks... it was her last weapon, the only thing that she could do now was to wait... now she was his, loving him... only wanting to stay there, beside her man... did't even hear the loud bang... she falled down breathless, still loving him madly...

Musuroaie

Nu pot sa strig...as goli plamanii de aer, asa de repede incat sa-mi arda corzile vocale, sa nu se auda decat un sunet prelung si nearticulat. Dar am indesate idei inecacioase, idei care nu s-au nascut in mine. Am fost hranit cu forta, inca de cand eram mic, cu ele. Au turnat si apa, si gandurile straine au incoltit, s-au umflat, sufocand ceea ce credeam eu ca e bine... Acum, cand incerc sa-mi tip indignarea, nu mai razbate decat cel mult un scancet, pe care nu-l aude nimeni. Dar oricum sunt cu totii surzi, lor le-au bagat semintele tacerii si in urechi, nu se mai aud nici pe ei insisi. Tot ce le-a ramas e vederea, ma privesc contrariati cum deschid gura sa pot tipa...si tot ce pot face este sa imi mai alimenteze preaplinul cu inca un pumn de porcarii ridicate la rang de gandire corecta, echitabila si convenabila societatii. Si oricat as scuipa mizeria lor, apar mereu altii care fac acelasi lucru... Uneori stau si ma intreb daca sunteti toti la fel... Incercand sa scap din multime, m-am urcat odata pe o scara...de acolo, de sus, am vazut ca nu se aduna doar in jurul meu... Cat vedeam cu ochii erau doar musuroaie frematande ce incercau sa-i sufoce si pe altii...sunt multe musuroaie, dar ce putini suntem noi in comparatie cu surzii care vor cu orice pret sa ridice linistea absoluta la rang de lege!

Eu, El

Succesiune de secvente temporale. O fiinta mica sta infasata intr-un prosop alb...ochii rosii sunt secati de lacrimi, craniul supradimensionat pulseaza sub pielea subtire a capului. Deasupra patutului, pe peretele crapat al bordeiului, atarna stramb o icoana. Un batran in itari si labele picioarelor goale intra in camaruta luminata de o lumanare, cade in genunchi si isi impreuneaza mainile... priveste icoana, incepe sa-si miste buzele crapate, dar nici un sunet nu razbate printre ele... Un ultim spasm al copilului scutura usor patutul si prezenta Celuilalt se face simtita acum, mai puternica. Nu mai e nimic de facut aici, salt in 19. Tanarul urla intr-una acelasi cuvant, tragand foc automat intr-o masina de unde abia se mai aud scancete. Celalalt e deja aici, il chem, insa gandul meu ramane fara raspuns... e prea absorbit de ceea ce vede... salt in 29. Masini de otel zdrobesc orice urma de viata pe planeta cenusie, tentaculele se ridica neputincioase de pretutindeni, dar si acum ajunsese inaintea mea, salt in 11. Un pterodactil ataca un animal mic, ce fuge disperat in zig-zag, rupand cu varful aripii varful unui copacel firav, bogat colorat. Pun la loc crengutele imprastiate, lasandu-le sa se bucure de razele calde. Nu-i asa ca-i mai frumos acum? Eu nu m-am amestecat in treaba lui, iar el mi-a respectat intotdeauna creatia. Uneori imi e putin mila de cei de care are el grija, dar aproape toti o merita. Apare si el, facandu-mi semn sa-l urmez in 8, unde asista la o infruntare intre doi insi in armuri. O sulita strapunge pieptul celui mai slab si acesta se prabuseste horcaind. Nu-mi plac intrecerile astea... de cate ori alearga, pe cai, zdrobesc sub copite tot ce intalnesc in cale. Ma prefac incantat, ridicand pe furis iarba si insectele moarte. Cu catva timp in urma, in falia 5, l-am surprins in timp ce asista la o actiune ciudata. Un om crucificat murmura fraze pe care nu le intelegeam prea bine, cu atat mai mult cu cat Celalalt parea amuzat, ca de o gluma buna. La inceput n-am inteles, dar ascultand mai atent cuvintele, am realizat ca semana cu stilul in care imi formam eu gandurile. Dar era foarte caraghios sa vad un OM rostindu-le! M-am suparat pe Celalalt si am disparut in 52, distrugand dintr-o miscare dinozaurii care-mi mancau arborii preferati...